Zilele trecute un alt copil din mediul rural a murit înecat în haznaua din curtea școlii. Probabil că anual auzim astfel de știri, de fapt așa ne dăm seama cum este România, unde încă există haznale și accidente stupide de tipul aruncat benzină în sobă.
Evident că tragica întâmplare a devenit muniție pentru atacurile politice. Așa se întâmplă de fiecare dată, ministrul este de vină pentru hazna, iar soarta ne-a dat ministrul.
Departe de mine să încerc a mă erija în avocatul diavolului. Am pentru oamenii politici de orice culoare aceleași sentimente pe care le am față de șoarecii aduși de mâțele mele în casă.
Dar haznaua din curtea școlii din Cucuieții de munte, nu este treaba unora care se fac că muncesc la București. Și a continua genul ăsta de retorică în care ministrul este vinovat pentru toate tembelismele comunității locale, înseamnă a încuraja pe termen nelimitat șirul unor astfel de tragedii.
Nu este treaba altuia de departe ca ceva ce este în propria curte să funcționeze. Este fix responsabilitatea noastră.
Ce fel de profesori se duc zilnic în acea școală? Ce fel de director are ea? Ce fel de educatoare a supravegheat copilul mort? Ce fel de părinți privesc placid o groapă cu rahat a cărui capac a ruginit punându-le în pericol copiii?
Nu banii ne lipsesc. Există soluții chiar și atunci. Nu cei de la minister sunt ticăloși. Deși nu putem nega evidența. Ci noi, ca popor, așteptăm zâne și elfi să ne salveze, iar atunci când nu vin, zicem că a fost voia lui Dumnezeu.
Nu Divinitatea a hotărât ca acel copil să moară asfixiat în rahat. Ci comunitatea. Ar trebui să încetăm să înjurăm miniștrii din birouri și să ne uităm chiar sub ochii noștri. S-ar putea să vedem o altă tablă ruginită care acoperă o hazna.