Cu ceva timp în urmă, copilul cel mare a participat la un concurs școlar de interpretare vocală și instrumentala. Am văzut acolo o sumedenie de copii frumoși, talentați, emoționați, curajoși și foarte serioși în abordare. Unii aflați la început, alții deja cu un palmares impresionant de premii, cu toții și-au meritat aplauzele. Evident, cel mai frumos si talentat a fost al meu, dar sunt sigură că așa au simțit toți părinții 
La un moment dat, pe scenă a apărut o fată superbă, care a cântat dumnezeiește la pian. Până când s-a încurcat. Ca o păpușă stricată, trecea cu degetele peste clape, fără să se poată aduna și să continue piesa. M-am gândit că pentru o sportivă (ni s-a spus în prezentare ce sport practică) nu este foarte antrenată mental să treacă peste obstacole și să își atingă scopul.
Am realizat și de ce. La finalul interpretării, fata a plecat însoțită de părinți. Din motive obiective a trebuit să părăsesc și eu sala de spectacol, urmându-i. Mama fetei vorbea suficient de tare și de categoric cât să o aud. Și îi reproșa momentul nefericit, folosind “încurajări” precum: “ai făcut o varză”, “nu ești în stare de nimic”, “stăteai ca o toantă”
Nu este un caz singular, am văzut copii certați, paruiți chiar, în mai toate competițiile școlare. Și eu mă surprind uneori prin propriile-mi reacții. Și mă întreb: când am devenit ca părinți atât de competitivi? De ce este atât de important pentru noi să avem copii impecabili, fără de cusur, care nu eșuează niciodată?
Și este viabil acest model? E omenesc și normal să ne închipuim că un copil poate funcționa fără să greșească? Noi, adulții, suntem fără de cusur?
Există într-adevăr competiții în viață care nu trebuie piedute, iar examenele școlare de trecere dintr-o etapă în altă sunt unele dintre ele. Dar există și concursuri la care este important să participi. Și nu este doar o vorba din cărți, de consolare a învinșilor. Este realitatea. Câștigi experiență în a gestiona emoțiile, te obișnuiești cu publicul, înveți să împarți timpul de concurs, vezi cum ești în raport cu ceilalți și ce mai ai de învățat. Dar miza cea mare nu este să câștigi, ci să să te pregătești pentru bătălii mai importante.
Probabil că noua ordine socială, în care trebuie să ai haine, mașină, casă, mobilă de ultim și pricopsit model, ne împinge să aliniem și copiii în lista perfectă. Mai sunt și părinții cărora li se pare că nu au realizat mare lucru în viață, iar copii trebuie să compenseze aceste neîmpliniri. Sau poate că așa este normal, să ne dorim să fie cei mai buni, pur și simplu. Problema este că acum, în copilărie, când au nevoie de plasă de siguranță, noi le-o tăiem atunci când îi aruncăm în competiții, deseori ale noastre, nu ale lor.
Noi suntem cei care îi învățăm să-și gestioneze succesul și eșecul. Criticându-i constant pentru greșeli minore, exagerând valoarea unor concursuri, unele obscure, nu facem decât să creștem următorii depresivi și anxioși care vor popula cabinetele de terapie în viitor.
De asemenea, este posibil ca nevoia asta a părinților de a avea întotdeauna copii de locul 1, nota 10, să le uzeze acestora prematur motivația, elanul, aspirațiile, abilitățile. Și e păcat.