După discuția interesantă purtată în comentariile textului despre aluatul campionilor, am început să mă documentez mai mult despre experimentul Polgar, cel care a dat lumii trei jucătoare de șah exepționale și o potențială dilemă pe care puțini o conștientizează, tocmai pentru că rezultatele sunt pozitive: avem dreptul, ca părinți, să facem astfel de încercări?
Pe scurt despre experimentul cu pricina, pentru cei care nu cunosc povestea: tatăl fetelor, psiholog la bază, și-a propus să demonstreze că geniul este creat de mâna omului, nu de cea a geneticii sau divinității. Fetele lui au fost educate acasă, după metode alese de către inițiator. Fata cea mare susține că șahul a fost alegerea ei încă de la 4 ani, totuși amintirile de la acea vârstă nu sunt foarte exacte, putând fi manipulate de experiența ulterioară. Iar într-o casă în care se joacă intensiv șah, e greu de crezut că în copilăria mică te apuci de fotbal.
Limitele experimentului sunt clare: tatăl lor ar fi făcut o demonstrație completă dacă fiecare dintre fete ar fi fost educată în domenii diferite. Așa poți suspecta cu ușurință o predispoziție spre a învăța șahul și mediul familial.
Apoi din punct de vedere științific, demonstrația cu pricina nu ne ajută la nimic: nu poate fi statistic relevantă, iar metodele folosite nu pot fi implementate la scară largă din motive lesne de înțeles. Nu toți părinții au timp, know-how sau energie să purceadă la astfel de experimente.
În plus nu este moral și nici sănătos să te erijezi într-un plămăditor de genii. Nu de alta, dar dai idei și altora, care pot transforma cu ușurință astfel de încercări în tragedii.
De fapt e plină lumea sportului de părinți care și-au împins copiii spre performanțe, determinându-i să plătească un preț pe care aceștia nu l-ar fi ales.
Care este așadar treaba părinților? Să își poarte copilul pas cu pas spre succes? Sau să îi dea libertatea să-și aleagă singur calea, ghidându-i doar percepția lecțiilor primite?
În primul rând trebuie să înțelegem că rolul nostru nu este să creăm genii, că n-am avea loc pe pământ de atâtea minți luminate. Ci este acela de a crește oameni autonomi, funcționali, cu mecanisme sănătoase de a face față vieții. Care nu-i deloc ușoară nici pentru geniali, nici pentru cei cu dotări obișnuite.
Apoi, că urmașii noștri nu sunt chiar un nimic din care noi avem datoria să facem ceva. Se nasc cu o serie de predispoziții genetice, văd lumea cu alți ochi decât noi, știu mai bine deseori care le sunt putințele și ritmul.
Și nu în ultimul rând, eșecul sau succesul nu se măsoară în banii din cont, ci în adaptabilitate. Există o grămadă de oameni cu bani care sfârșesc prematur, la fel ca și cei săraci de altfel, doborâți de diverse dependențe sau tulburări psihice.
Am lucrat cu copii și vă spun și vouă: fiecare dintre noi are limite. Nu putem învăța istorie, suntem jalnici la matematică, oricât sport am face avem mobilitatea unei țestoase, nu ne orientăm în spațiu, avem dificultăți de a ne concentra. Nu există potențial uman nelimitat. De fapt ar fi, dar ca la campaniile de publicitate ale companiilor de telefonie mobilă: în ceva termeni și condiții.
Ema Răducanu spune chiar în presa de azi că părinții ei au fost exagerați de stricți, dar că le mulțumește, pentru că mulți dintre copiii care erau încurajați în competiții chiar și atunci când pierdeau, nu mai sunt astăzi în tenis. Cu siguranță însă le este bine și lor, pentru că decât să faci performanță ca mecanism de apărare împotriva presiunii parentale, mai bine trăiești o viață obișnuită și echilibrată din punct de vedere mental. Și o spune cu amărăciune Andre Agassi, alt tenismen de succes, care spre deosebire de Ema a avut timp să demonstreze, și care a declarat de nenumărate ori că ar fi preferat să nu fie obligat să facă acest sport.
Până la urmă fiecare părinte are dreptul să-și aleagă scopurile și metodele, atât timp cât sunt legale și morale. Și vine o vârstă, biologică sau psihologică, în care fiecare copil are propriile lui instrumente de a se împotrivi exagerărilor parentale.
De acord ca incercarea de a plamadi un geniu – in special in sport – nu e una etica / morala, insa din alta perspectiva. In orice domeniu ai face asta, trebuie sa incepi de tanar sau foarte tanar. Sansele de reusita sunt oricum mici, din simpla concurenta uriasa. Asa ca riscul este ca micul geniu va creste sa fie un atlet / jucator bun, insa nu va ajunge la acel nivel care sa ii aduca satisfactia dorita. In plus, supra-specializarea il poate lasa in urma in alte domenii. De exemplu, la tenis, daca esti undeva in zona top 300-500 WTA, cheltuielile sunt mai mari decat premiile. Multe jucatoare de rangul ala nu isi pot permite un antrenor. La sah e si mai crunt – daca nu esti in top 50 sunt sanse mici sa te poti sustine din premiile din concursuri. Poti castiga adiacent din lectii, streaming etc – insa iti trebuie si alte skill-uri pentru asta.
Eu vad experimentul Polgar si din alta perspectiva – teoria lui a fost ca scoala nu este menita sa creeze performanta exceptionala si ca daca vrei sa faci asta, atunci trebuie sa faci lucrurile diferit. Cu asta sunt intrucatva de acord, rolul educatiei clasice este sa creeze oameni adaptabili la diverse situatii, nu oameni exceptionali intr-un domeniu nisat. Si e foarte ok sa fie asa. In acelasi timp, nu te poti astepta si nu ii poti cere copilului performanta exceptionala daca efortul depus si instrumentele folosite nu sunt exceptionale.
Suplimentar pe subiectul Polgar, e bun si articolul asta dintr-o revista de psihologie: https://www.psychologytoday.com/intl/articles/200507/the-grandmaster-experiment
Si un PS – daca inteleg corect, Polgar (tatal) nu a ales sahul apriori pentru copii – el si sotia au incercat doar sa ii antreneze sa fie excelenti, insa domeniul a venit pe parcurs. De-asta au studiat si alte lucruri, de exemplu limbi straine.
Rolul școlii nu a fost și nu va fi niciodată să creeze excelența dintr-un motiv pe care l-am spus aici în prea multe rânduri să înteleg de ce ar trebui să îl repet: nu toți putem fi excepționali și e minunat așa.
Eu cunosc personal un campion care a ridicat un trofeu mare in fotbal, care s-a apucat de fotbal profesionist întâmplător la 15 azi.
Talentul își face loc dacă există motivație. Uneori își face loc absolut random. Și a te crampona de un caz particular, despre care se știu doar chestii generale, nimic științific, mi se pare neproductiv pentru a trage concluzii general valabile.