Cu mulți ani în urmă, să fi fost prin studenție, pierdeam vremea la o terasă din zona Cotroceni dezbătând împreună cu niște cunoscuți o problemă neimportantă pe atunci: au sau nu au femeile dreptul de a renunța la o sarcină?
Principalii combatanți erau subsemnata, filozoafă și stearpă ca o stâncă, poziționată definitiv împotriva avortului și o cunoscută de-a mea, mai pragmatică și fertilă ca o rozătoare, combătând civilizat despre cât de greu este să crești copii cât timp ești încă dependent(ă) financiar și locativ de părinți. Discuția a durat mult, argumentele s-au perindat cu droaia, dar la final fiecare a plecat cu aceeași idee fixă pe care a avut-o la începutul dezbaterii.
Iată-ne așadar peste mulți ani, fiecare dintre noi îmbrățișând involuntar și inconștient opinia celeilalte.
Eu, încă filozoafă dar mai puțin stearpă, gravidă fiind cu o sarcină pe care doctorul mi-a recomandat să o întrerup, am înțeles ce decizie grea este, ce cost psihologic are, câți alții intră în calcul atunci când o iei, ce mecanisme de apărare apar. Și da, la final te gândești că pui o cruce prea mare în cârca a cinci oameni, incluzând aici nenăscutul, și că este mai înțelept să suferi doar tu, purtătoarea de pântece.
Ea, pragmatică, dar mai puțin fertilă, întrucât a fost nevoită să apeleze la adopție pentru a avea copil, a înțeles la rândul ei care este riscul major al avorturilor repetate.
Din fericire în ambele cazuri finalul a fost fericit: sarcina mea s-a dovedit a fi viabilă (la Viena până și ecografele sunt mai bine calibrate), iar ea este mamă adoptivă.
Când dezbatem ne impermeabilizăm așadar la argumentele aproapelui nostru, când însă viața ne dă niște papuci similari de purtat, îl înțelegem.
Am înțeles și eu. Când vorbim despre întreruperea voluntară a sarcinii, vorbim despre trei tipuri de femei: unele, multe probabil, care o folosesc ca metodă contraceptivă frecventă, altele, mai puține, care o folosesc accidental și o a treia categorie, în care aș fi încăput și eu, cărora le este recomandată medical sau care trec prin alte drame care le trimit spre această decizie grea.
Pentru prima categorie este de ajutor educația sexuală. E tabu, știu, dar în contextul în care copiii noștri sunt asaltați pe toate căile de mesaje încărcate de sexualitate, trebuie învățați cum să gestioneze această latură a existenței lor. Pentru a doua categorie este de ajutor consilierea. O singură sarcină poate fi asumată dacă mama găsește înțelegere, suport material și psihologic. Pentru a treia categorie ajută liniștea sau ascultarea activă. Femeia aflată în criză știe mai bine ce are de făcut, cu ce poate trăi și cu ce nu, care este decizia optimă în cazul ei.
Înțeleg așadar că zilele trecute a fost un marș pro-viață care să sensibilizeze opinia publică în problematica sarcinilor întrerupte voluntar. Luând cazurile de mai sus, pe care dintre cele trei categorii de femei le-a ajutat? Pe niciuna, vă garantez, a se reciti partea cu impermeabilitatea la argumente. Cel mult participanții au arătat ce simplu este să judecăm pe alții, fără a fi în papucii lor incomozi.
Într-o lume în care femeile sunt condamnate pentru păcate originare, sunt plătite mai prost și desconsiderate profesional atunci când fac pauze în carieră pentru a aduce pe lume copii, ultimul lucru de care au nevoie este un marș, un protest, o adunare populară care să le spună ce să facă cu viața lor și a copiilor nenăscuți încă.
Vreți să ajutați? Învățați o fată să nu devină prematur femeie. Oferiți sprijin, ajutor concret unei mame care nu vrea să renunțe la pruncul nenăscut. Sau ascultați drama celei care este nevoită să o facă. Nu judecați, nu arătați cu degetul, nu învinovățiți. Sunt destui care doar aruncă piatra.