“Mama, eu sunt mic? Tu esti fetiţă? De ce se face seară? Ştii o poveste cu mine?
Eu sunt nervos? De ce maşinuţei nu i se deschide uşa? Tu ai fes?
Are gust bun? Pot să fac teme? Ursul asta este mare?”
Mitraliază cu întrebări. Una după alta, legate ca logică sau total disparate. Atât de surprinzătoare, că uneori mintea mea de adult prins în plasa ţesută de cotidian se blochează în a răspunde.
Dar încerc:
“Eşti mic, mama!”
“Ba nu, sunt mare! Când mă fac eu mic, mă duc la şcoală!”
Sau aşa:
“Este seară pentru că apune soarele, Cezar!”
“De ce apune soarele?”
(Să o dau în astronomie sau să aleg calea cea simplă?)
“Se duce la culcare.”
“De ce se duce la culcare?”
(Mă felicit că nu am ales varianta cu astronomia.)
“Este obosit. Tu nu eşti?”
Şi uite aşa tirada de ce-urilor se stinge. Sau continuă până la epuizarea cuvintelor, ideilor sau a răbdarii.
Cred că îmbătrânim atunci când uităm să punem întrebări. Când ni se pare că le ştim pe toate, când considerăm că a fi curioşi nu ne mai stă bine, când orice frază terminată cu semnul chestionării conţine deja certitudinea unui răspuns.
De ce crezi asta? 🙂
Întotdeauna ţi-am admirat spiritul tânar 🙂