Cumva, de când a început școala, mă tot lovesc de discuții care se învârt în jurul necesității diplomelor de absolvire. Sunt ele importante? Sunt esențiale în devenirea noastră profesională? Putem să avem o carieră de succes în lipsa lor?
Înainte de a răspunde fac încă o dată precizarea clasică pentru băieții mei: școala, și implicit diplomele care o atestă, nu sunt negociabile în familia noastră. Le vreau în cutia cu acte! 🙂
Să o luăm cu începutul: ce atestă o diplomă de absolvire?
Obținerea unei patalamale este (cel puţin în teorie) dovada învățării unor conținuturi și a unor deprinderi considerate a fi esențiale pentru un ciclu de învățare. Există, după cum ştim, instituţii care gestionează toate aceste formalităti şi care se constituie ca un garant al faptului ca acea diplomă nu este o simplă hârtie, ci una cu un caracter oficial.
În practică însă, învăţarea formală a unor conţinuturi şi deprinderi nu garantează că persoana respectivă le va putea folosi creativ şi eficient în profesia sa. În plus, nici cei care proiectează aceste ţinte educative nu ştiu întotdeauna să aleagă ceea ce este cu adevărat important într-o anumită profesie şi activitate. De aceea apar în şcoli profesori titulari care nu ştiu să predea şi în spitale doctori specialişti care nu pot pune un diagnostic mai corect decât Google.
Diploma atestă aşadar că ai trecut un prag minimal şi câteodată prost ales. Oricât de “magna cum laude” ar fi, mai trebuie multă muncă, învăţare continuă şi minte vioaie ca un absolvent să se transforme într-un profesionist.
De ce lipseşte uneori diploma?
Există patru tipuri de situaţii identificate de mine în experienţa de până acum: prima îi include pe cei pe care efectiv nu îi duce capul, oricât de incorect politic ar suna. Există persoane incapabile să înveţe, fie că n-au deprins la timp, fie nu-i ajută coeficientul de inteligenţă, cert este că nu pot atinge nici măcare acele praguri minimale din educaţia formală.
A doua este formată din cei care au abandonat prematur şcoala din cauza unor situaţii familiale. Aici îi includ pe cei care nu au avut mijloace financiare să-şi termine studiile sau le-a lipsit suportul psihologic. Le ştiţi probabil, vorbesc despre abordările de tipul: “dacă eu n-am şcoală şi vă pun pâinea pe masă, nici tu nu ar trebui să pierzi vremea pe acolo”. Mai sunt şi cei/ cele cărora hormonii le încurcă judecata şi pun căruţa înaintea cailor, alegând să-şi întemeieze o familie înaintea finalizării studiilor.
Aceste două situaţii sunt destul de întâlnite în mediul rural sau în grupuri sociale vulnerabile.
A treia este una întâlnită mai ales în mediul urban, în familii care au educaţia şi puterea financiară de a plăti şcoala copiilor, dar îi împing spre alegeri defectuoase. Sunt copiii care în loc să meargă la un liceu economic ajung, la presiunea părinţilor, în clase de mate-info la un liceu teoretic. Sau cei care sunt nevoiţi să meargă pe filon umanist deşi poate li s-ar fi potrivit mai bine ceva vocaţional. Nu sunt mulţi, dar există astfel de cazuri în care copii sfătuiţi prost, aflați în incapacitatea de a-și găsi zona de confort, aleg să abandoneze.
Iar a patra este o excepție, dar una notabilă: există persoane, talentele, cum le numesc specialiștii, care reușesc să-și clădească o carieră solidă înainte să termine școala. Evident că în cazul acesta motivația pentru învățare formală (uneori dovedit inutilă) devine nulă.
De ce este atât de importantă diploma?
Ne convine sau nu, traiul în grupuri sociale organizate înseamnă reguli. Şi este normal ca una dintre cele mai importante să fie legată de responsabilitățile fiecăruia. Ar fi contraproductiv să ne tratăm afecţiunile gastrice la frizer sau să ne calculeze taxele vânzătoarea de la colţ.
Diploma este aşadar garanţia că, măcar razant, deţinătorul ei a fost familiarizat cu domeniul în care va activa.
Dar este ea cu adevărat relevantă?
Vă spun un secret profesional: cu cât vedem mai multe specializări si certificări într-un CV, cu atât riscul ca acea persoană să fie una nu tocmai angajabilă creşte. Oamenii se îngroapă în foi atunci când ceva nu merge cum trebuie. Lipsa de adaptabilitate, incapacitatea de a lucra în echipă se ascund adesea printre multiplele enumerări de cursuri, studii și expertize.
Dar nu este o regulă, multe diplome şi certificări sunt necesare, de exemplu, în CV-urile experţilor care participă la diverse licitaţii. Iar în domeniul medical atestă deseori o pregătire temeinică.
Concluzionând, de-a lungul timpului m-am intersectat și cu proşti certificați şi cu talente extraordinare care nu bifau criteriile de la capitolul “studii”. Am cunoscut oameni care nu sunt capabili să creeze conexiuni banale între informaţii dobândite în şcoală şi autodidacţi care ridică standardele profesionale la nişte nivele incredibile.
Dacă vreţi exemple de ambele feluri, găsiţi multe în domeniul IT. Probabil că şi în grupul de prieteni dacă priviţi veţi identifica acea persoană care nu a avut motivaţia de a învăţa prea mult în şcoală, dar este un profesionist de marcă versus tocilarul clasei rutinat în cine știe ce birou mediocru.
Sfatul specialistului:
– Unele domenii sunt strict reglementate, deci nu poţi angaja specialişti care nu au o anumită pregătire profesională atestată de o diplomă. Dar acolo unde puteţi, nu vă cramponaţi în analiza CV-urilor de studii. Cele mai plăcute surprize la interviuri mi le-au produs cei care nu au o educație formală în domeniul pentru care angajam sau au terminat şcoli care nu-mi spuneau mare lucru, dar ulterior au căpătat o experienţă profesională greu de atins.
– Pe de altă parte, piaţa muncii este şi va fi una discriminatorie, dură, inflexibilă. A nu avea diplomă este o vulnerabilitate, pentru că nu toţi recruiterii au curiozitatea şi puterea de a cunoaşte şi recomanda un candidat cu puncte slabe. Ca să nu mai spun că analiza CV-urilor devine global automatizată, deci imposibil de trecut fără a bifa toate cerințele formulate în anunţurile de angajare.
Luaţi-vă examenele, dar nu vă culcati cu urechea pe respectiva diplomă! Pe cât de importantă este, pe atât de inutilă se poate dovedi.