Despre şcoala online – o analiză foarte personală

Cine mă urmăreşte în Social Media sau îmi citeşte frecvent textele ştie că sunt cel mai mare critic al lipsei digitalizării învăţământului românesc. Deşi vorbim de mult despre acest concept modern şi foarte util, faptele rămân înapoia timpurilor. Iar principala mea îngrijorare este că ceea ce se întâmplă acum nu este nicidecum începutului unui proces de digitalizare, ci este o adaptare bruscă şi puţin funcţională la o criză medicală care ne ţine departe de sălile de curs clasice. Şi un pas în plus spre a lărgi falia dintre anumite categorii de elevi, întrucât dacă nu ai acces la metode, instrumente de lucru şi conţinuturi standardizate, este clar că rezultatele vor fi la rândul lor imprevizibile şi polarizate.

Cu toate aceastea, experienţa mea ca părinte cu şcoala online este, după cum mă aşteptam, una pozitivă. Cu un copil aflat la un colegiu naţional din centrul capitalei şi un altul la o şcoală gimnazială destul de bine plasată în topurile evaluărilor naţionale, ar fi fost cu adevărat îngrijorător să simt altfel.

În primul rând am să vă spun aşteptările mele, pentru că de aici porneşte şi analiza. Eu nu sper ca şcoala online să fie la fel de potentă ca cea clasică. Nu are cum, pentru că vorbim despre medii de învăţare diferite. Vizual lucrurile trebuie să arate altfel, durata pentru anumite activităţi se modifică, timpul de răspuns al elevilor fiind mai mare, conţinuturile în sine trebuie altfel sistematizate. Să nu uităm că dacă la reţinerea unor informaţii lucrurile mai stau cum mai stau, la deprinderea unor abilităţi (scrisul, mişcari de educaţie fizică) devine complicat ca profesor să evaluezi acurateţea comportamentelor intermediare şi a rezultatului final. Cu alte cuvinte şcoala online are şi va avea întotdeauna o serie de limitări, nu doar tehnice, ci şi de funcţionalitate propriu zisă.

Deci aşteptările mele au fost puţine şi simple: ca ai mei să nu piardă contactul cu şcoala, colegii, cu un sistem de învăţare formalizat. Să aibă de făcut şi chestii date de profesori, nu doar de şefi şi de mine, să respecte un program un pic mai riguros şi să simtă prezenta izolare nu ca pe o vacanţa, dar nici ca pe o perpetuă corvoadă educațională.

Şi exact aşa se întâmplă. Cel mare (clasa a XI-a) a început şcoala online la scurt timp după declararea stării de urgenţă, iar cel mic (clasa pregătitoare), în urmă cu două săptămâni. Ambii folosesc suita de aplicaţii Google Classroom care este destul de prietenoasă. Întâlnirile video le fac prin funcţionalitatea Meet. Liceanul, după cum este normal, are mai multe proiecte şi teme de predat şi mai puţine lecţii online, proaspătul şcolar se vede aproape zilnic cu colegii şi Doamna.

Dezavantajele în ceea ce ne priveşte sunt strict de natura tehnică. Am emoţii mai ales când sunt amândoi pe Meet să nu ne pice netul. Au fost momente în care profesorii au avut probleme în a se conecta. Rareori sunt toţi colegii, şi dacă la liceu ştim că motivul este altul, la pitici sigur sunt problemele cu aplicaţiile şi device-urile folosite.

Avantajele însă sunt serios de multe în ceea ce ne priveşte. În primul rând amândoi sunt mai motivaţi şi suportă mai uşor izolarea de când au reluat şcoala online. Chiar dacă mai aud bombăneli, eu ştiu să văd dincolo de ele şi vă zic că îi ajută real să aibă preocupări de învăţare manageriate de către cadre didactice. În al doilea rând, îi ajută cu socializarea – chiar dacă un ecran nu poate suplini prezenţa fizică a colegilor şi profesorilor, tot este mai mult decât nimic.

Dar nu doar ei sunt câştigaţi, ci şi noi, ca părinţi. Dacă stăm cuminţi ca martori tăcuţi ai cursurilor online, ne putem vedea şi poziţiona copiii în cadrul grupului. În primul rând vedem cât de normale sunt toate bâlbele sau încercările lor nereuşite, care ni se par apocaliptice când suntem doar cu ei. Apoi care sunt zonele lor de confort în învăţare. Cezar socoteşte foarte bine şi, deşi credeam că punctul lui slab este pe la abilitătile de comunicare, văzându-l în comparaţie cu colegii realizez că poate exact atât cât trebuie pentru vârsta lui. Cristi, pe de altă parte, are un uriaș chef de vorbă pe care-l ştiam de la radio, dar acum am văzut că îl foloseşte cu mare succes şi la clasă.

Și pentru mine, ca părinte este o oarecare evaluare a ceea ce facem acasă. De exemplu, astăzi piticii (care sunt la Şcoala Altfel zilele acestea) au avut de povestit despre personajul preferat.

Pentru că oricum nu prea mai avem ce dezbate de când stăm tot împreună, aseară am discutat în familie care ar fi cel mai potrivit. Prima alegere a lui Cezar a fost Puf Alb, dar fratele lui îl consideră încă un personaj inventat de mine, deci cumva neserios. În realitate povestea are un autor necunoscut, dar e cât se poate de clasică, fiindu-mi dragă pentru că o vedeam la grădiniţă pe diafilm, de aici şi acurateţea cu care le-am povestit-o mereu. A doua alegere a fost iedul cel mic din povestea cu capra, dar de ăsta mi s-a acrit mie, găsiţi pe aici ce putin două noi versiuni ale poveştii cu pricina. A treia, Fulger McQueen, respinsă cu unanimitate.

I-am propus așadar să aleagă dintre cele două cărţi citite și răscitite de pe noptieră: Omida Mâncăcioasă şi cea cu Apolodor, celebrul personal al lui Gellu Naum. Ambele mi se par foarte potrivite pentru vârsta lor şi genul de lecturi din care înţelegi întotdeauna ceva în plus pe măsură ce te maturizezi. Sunt totodată ușor de citit și înțeles. Copilul l-a ales pe cel din urmă, cunoscându-l presupun că aspectul mai nou al coperţilor a contat mult (cartea cu omida este uzată și are un abțibild cu Masha şi Ursul pus chiar pe cocoaşa păroasei verzi, cum să arăți la cameră așa ceva?).

Astăzi am fost foarte curioasă de prezentările colegilor. Acestea au inclus în mare personaje clasice din povești sau filme Disney, pe care le ştim cu toţii, dar şi personaje noi, despre care abia astăzi am auzit, dar cu siguranţă că vom aprofunda întâmplările lor. Dar am fost uimită să aud pitici vorbind despre personalităţi precum Napoleon sau Amelia Earhart.

Evident că m-am simţit puţin ciudat, în urmă. Unii părinţi citesc copiilor enciclopedii şi eu povestirile unui pinguin naiv! Dar am revenit la realitate în finalul orei când şi Doamna şi-a dezvăluit personajul preferat. Care credeţi că este? Omida noastră mâncăcioasă, care îi învaţă pe copii să numere, să spună zilele săptămânii, să mănânce sănătos şi să crească mare în ciuda micilor greșeli făcute. Nu că n-ar avea și Napoleon meritele lui!

Uite așa am trecut de la teama că poate nu fac destul, la bucuria că uneori îmi iese ce trebuie.

Aşadar la noi totul decurge normal şi conform aşteptărilor. Dar sistemul, în toată splendoarea lui, rămâne nedrept, bazat pe oameni care sfinţesc sau nu clase şi întâlniri online. Pe logistica părinților și a profesorilor, pe efort minim centralizat. Iar atât timp cât nu avem standardizare, copiii din zone geografice sau sociale defavorizate nu vor avea niciodată şanse egale în ceea ce priveşte educaţia şcolară.