Nimic nou sub soare

O țară de gomoși

În urmă cu ceva vreme, o poză cu celebrul neurochirurg Leon Dănăilă stând pe un scaun în metroul bucureștean s-a viralizat în Social Media. Discuțiile, comentariile, analizele s-au concentrat toate în zona “așa ne respectăm noi, românii, valorile!” Pe mine m-a uimit ruptura logică a situației. Cum adică: în România mersul cu metroul este ceva pentru non-valori, ceva de subzistență, urât, care nu se face? Trebuie musai limuzină și covor roșu ca să ne arătăm respectul față de un profesionist? Și cam câți astfel de indicatori de statut ne-ar trebui pentru toți medicii care au salvat vieți? Între timp, în țările care au descoperit apa caldă mai devreme ca noi, mari lideri politici, vedete de tot soiul și cu siguranță unii mari neurochirurgi folosesc transportul în comun din multe și variate motive. Cele mai importante fiind rapiditatea și sustenabilitatea. Românul crede că nu se respectă pe sine și nici valorile dacă urcă pentru 10 minute în metrou. Revenind la zilele noastre, vuiește presa că la meciul de zilele trecute, organizat la București în cadrul Campionatului European de Fotbal, cei ...
Citește mai mult »

Piaţa muncii ar trebui să poarte un nume: Obor, Drumul Taberei sau Matache

Nu cred că e recruiter care să nu se fi plâns măcar în faţa oglinzii din baie de atitudinea pe care o au candidaţii din proiectele de recrutare şi selecţie. Şi nu este căutător de job care să nu fi zis măcar în bărbie de mama, tata şi străbunii celor care îi invită (sau nu) la interviuri. Ca de obicei, au dreptate şi unii, şi alţii. Ambele baricade sunt prinse în mrejele propriilor interese şi atunci când fiecare vrea doar să câştige, unul clar va fi perdant. Ceea ce în relaţiile de muncă devine păgubos nu doar din punct de vedere financiar ci şi emoţional. În mod normal, atitudinea corectă în astfel de proiecte, este aceea în care ambii parteneri trebuie să prioritizeze câştigul celuilalt: companiile trebuie să se gândească nu la cum să-l atragă pe cel mai bun şi, totodată, ieftin, ci, mai ales, cum să-l dezvolte şi păstreze cât mai mult timp. Iar candidaţii, nu doar cum să obţină jobul în cauză, ci cum se pot dezvolta profesional într-un mod în care şi performanţele de ...
Citește mai mult »

De ce performanța rămâne o raritate în România?

Sportul autohton se zbate în mediocritate. Cu câteva excepții notabile și cumva individuale, nimic nu mișcă pe drumul spre podiumuri și lauri. Școala românească se scaldă, la rândul ei, între vechi și nou, tot mai departe de scopul și utilitatea sa. Afacerile românești sunt într-o majoritate covârșitoare bazate pe un model de funcționare în care contează profitul imediat și nu durabilitatea construcției. Dropshipping este noul imn, salariul minim pe economie și tonurile de gri, vechiul reper. Ar fi absurd să ne mirăm că ne ținem vârtos de locurile din coadă. Totuși, ca orice mediocru veritabil, noi negăm statut, proclamându-ne de fapt extrem de valoroși. Păi cine o mai are pe Halep, o mână de olimpici la matematică și un unicorn ca noi? Suntem buni, dar pururea persecutaţi! Performanța nu este nici măcar un vis în România. Pentru că a visa la ceva înseamnă să-i percepi, chiar și vag, coordonatele. Iar să purcezi la treabă e și mai greu, necesită schimbări, trudă, lacrimi și sudoare. Ce ne lipsește așadar? În primul rând mentalitatea. Performanța înseamnă repere clare, obiective, creativitate în a depăși ...
Citește mai mult »

Angajați pe sprânceană

Una dintre știrile dimineții ne spune că un polițist bucureștean a ratat o intervenție pentru că în timp ce țara ardea, el era la un salon de pensat situat pe raza altei secții! Mai mult decât atât, întrebat fiind de ce nu s-a prezentat de urgență acolo unde era nevoie de el, acesta a mințit, fiind dat de gol de către cosmeticiană. Recunosc că mă încearcă regretul că știrea nu este ilustrată cu poza sprâncenelor proaspăt aranjate. Dar chiar și așa, denotă destul de clar prioritățile unora dintre cei care se presupune că ar trebui să aplice legea. Nu comentez asupra dreptului fiecăruia de a-și îmbunătăți fizicul după cum dorește. Pensat, epilat, vopsit, orice te face să te simți mai bine în pielea ta, merită încercat. Dar când un om are ca job liniștea și disciplina celorlalți, ar trebui, la rândul său, să fie disciplinat, responsabil, corect. Nu să chiulească precum liceenii din ziua de azi! Iar când ești polițist și bagi nemotivate, măcar mergi la sală! Este dovedit empiric că ne plac mai mult mușchii bine conturați decât sprâncenele bine ...
Citește mai mult »

Family Affair

Mă știți, nu vorbesc niciodată în focul evenimentelor, pentru că atunci nimeni nu este rațional, deci ar fi degeaba. Dar uneori scandalurile publice conțin lecții de viață pentru noi toți și ajută să le analizăm. Cu ceva vreme în urmă, cei doi auto-expulzați ai familiei regale engleze, Harry & Meghan, i-au oferit un vast interviu reginei telenovelelor americane, Oprah, unde au spălat cu spor rufe mai mult sau mai puțin murdare, exact așa cum îi place plebei. Au apărut astfel acuzații de rasism, foarte la modă zilele acestea, dezvăluiri despre starea mentală fragilă a actriței, abuzurile pe care le-a avut de înfruntat, practic s-a bifat deloc subtil o listă de PR cu tot ceea ce atinge corzi sensibile publicului larg. S-a speculat mult despre motivul pentru care au făcut asta. Este același ca întotdeauna. Nu merge nimeni la Oprah să se vindece. Ci pentru expunere, pentru a se face auzit, văzut, consumat, monetizat. Evident că au apărut clasicele tabere: pe de o parte cei care îi căinează pentru viața grea și nedreaptă, pe de alta cei care îi ...
Citește mai mult »

Heruvimi și serafimi

Azi nu este un text pentru oamenii slabi de înger. Astăzi voi scrie despre sex. Și părinți. Copii. Percepții. Opinii. Deci opriți-vă aici dacă aveți rețineri sau vă încearcă mugurii unor acuzații de blasfemie! Nu știu voi cum sunteți, dar pentru mine părinții au fost lipsiți de identitate sexuală. Presupun că aveau totuși preocupări de genul ăsta, mai ales că mai există, încă, dovezi. Dar făceau parte dintr-o generație în care educația sexuală era deja doar propagandă în vederea creșterii natalității. Deci un act tehnic, cu o finalitate clară, bună de pus în statistici demografice. Am găsit întâmplător o carte editată în acele vremuri și, credeți-mă, partidul comunist era mai dur ca Biserica. Practic îți trecea orice chef de acțiune când citeai că numai cu patalama de la starea civilă, în patul tău și pe imnuri despre conducătorul iubit aveai voie să faci copii. Procreere sau abținere, aceasta era alegerea, nicidecum nu te apucai să smotocești la nevastă de dragul distracției. Nu e de mirare, așadar, că părinții generației mele păreau roboți setați pe îndeplinirea planului cincinal. ...
Citește mai mult »

Tu ești bine azi?

Nu știu să vă spun care a fost cea mai grea perioadă din viața mea. Sunt multe care se bat pentru locul fruntaș. Poate atunci când doctorii au abandonat lupta cu boala mamei mele, iar ea a realizat că se apropie deznodământul. Sau când am așteptat zile întregi și nopți confuze repatrierea unei cutii de lemn în care era sora mea. Când negrul din fața ochilor și gustul de colivă păreau a nu se mai termina. Sau când epuizată de nesomn, alăptat, țipete de copil și ziduri de adulți simțeam că pierd controlul. Dar cea mai recentă este, cu siguranță, perioada în care tata devenise, din cauza bolii, un pericol pentru el și pentru noi. Momentul în care a trebuit să-l duc într-un centru de îngrijire specializat, deși încă avea momente de luciditate, trecând, astfel, peste propria mea dorință. În toată perioada aceea nu am fost om, ci fiară. Alternam perioadele de insensibilitate cu cele de hipersensibilitate, catatonia cu isteria, râsul cu plânsul, toate asortate cu niște atacuri de panică surori cu cele de cord. Păream ok, ...
Citește mai mult »

Presupunerile ca certitudini

După cum spuneam, săptămâna trecută a fost copleșitoare. Ne-am zăpăcit, înfuriat, depresat, dar cel mai probabil și adaptat. Iar printre indicatorii disfuncționalității noastre a fost pregătirea ghiozdanului. Celui mic, liceenii de azi nu mai au așa ceva, ci doar portbagaj în care aruncă, eventual, un caiet universal. Revenind, au rămas acasă ba culegeri, ba caiete, ba manuale, ba pantofii de sport. Iar marți a fost apogeul. Pe drumul spre casă copilul remarcă supărat: – Oare ce cred acum colegii despre mine? Că nu sunt în stare să-mi iau tot ce îmi trebuie la mine! L-am liniștit spunându-i că se întâmplă tuturor să uite câte ceva și, oricum, primul gând al celor din jur atunci când își văd aproapele la ananghie este altul: “bine că nu mi s-a întâmplat mie!” Mai sunt și din ăștia care sar cu etichete, dar puțini deci nesemnificativi. De fapt, scenariile din viața reală sunt mult mai multe și diverse. Fiecare se raportează la o situație prin filtrul experienței proprii și a personalității pe care o are. Un copil empatic, care a fost certat într-o ...
Citește mai mult »

Prima săptămână de după e întotdeauna copleșitoare

Prima săptămână după orice este copleșitoare. Te-ai întors dintr-o vacanță de trei zile? Ai o săptămână să revii la realitate. Concediu, cununie, intervenție chirurgicală, doliu, divorț? Primele 5-7 zile nu ești om, ești zombie. Și da, se aplică și la școala online. Cel mic n-a început după vacanță să frecventeze școala din București. Mai întâi am intrat noi în izolare, apoi clasa lui a trecut în online pentru că a apărut un caz printre colegi. Lecțiile de pe laptop au, poate, multe limitări. Dar și o mare calitate: suni deșteptarea cu un sfert de oră înainte să înceapă, spre deosebire de cele din bancă, a căror oră de trezire scade vertiginos. Abia săptămâna asta a început calvarul sculatului în creierii nopții. Și lucrurile au decurs după cum urmează: Luni – confuzie Nu știam ce ne-a lovit, unde trebuie să mergem, era să plecăm fără ghiozdan, am uitat oricum să mă pieptăn. Culmea, am ajuns cu 40 de minute înainte să înceapă orele, asta după ce, urmărind starea vremii, anunțasem că e posibil să întârziem toată săptămâna. Marti – depresie Am aflat ce ...
Citește mai mult »

Viața de adult

La 18 ani devenim brusc adulți, pentru că așa spune legea. Sau lumea. Actul de identitate. Dacă ar fi să ne luăm după cercetările psihologice, ar mai fi ceva de așteptat până ce ne maturizăm definitiv în zona mansardată, iar dacă ar fi să privim în jur, de fapt nici măcar nu există adulți, ci doar niște copii mult mai mari. La 18 ani avem voie așadar să conducem o mașină, să ne exprimăm prin vot opiniile politice sau să luăm decizii în nume propriu. Dar de fapt, la 18 ani am putea fi la fel de imaturi cum am fi putut fi la 10 sau cum am putea fi la 60. Știu că sună exotic și generator de pietre spre aruncare, dar conceptul “viață de adult” este unul pur convențional, definit social pentru a mai putea adăuga o etichetă ușor de citit naturii umane atât de complicate. Iar cum genul începe să devină fluid, poate că ar trebui să regândim și pragurile de ani. Realitatea este că vârsta nu definește nimic, este o invenție socială desuetă. Iar cei ...
Citește mai mult »