Nimic nou sub soare

Iluzia fericirii

Unul dintre conceptele aduse relativ recent în spațiul organizațional a fost fericirea la locul de muncă. Managementul modern avea până atunci ca indicator de urmărit satisfacția angajaților, adică ceva bazat pe elemente măsurabile. Fericirea, știm cu toții, este o stare supremă și subiectivă. Satisfacția reprezintă un nivel optim, obiectiv. Încă de când a apărut am contestat intens această idee, a introducerii unui concept mai degrabă filozofic în fabrici, uzine, birouri. Oamenii nu pot, nu trebuie și nu au de ce să fie fericiți tot timpul la muncă. Este o utopie să ne închipuim că poate cineva să susțină o stare de bucurie măcar 30-40% din timpul de lucru. Un job normal presupune de regulă multă rutină, deci plictiseală. Apoi frustrări inerente legate de rezultate sau relațiile interumane. Potențiale mici sau mari crize. Neprevăzut, deci anxietate. Și realizări, deci clar și momente înălțătoare! Dar câte? În plus scopul de bază al relațiilor angajat-angajator sunt banii. Unul îi primește, oferind muncă, altul primește munca și oferă banii. Iar aceștia chiar nu aduc fericirea, orice vi s-ar zice. Rezolvă nevoile de ...
Citește mai mult »

Ne agățăm cu toții de ceva

Sâmbătă mi-am cumpărat, din nou, o altă husă pentru telefon. Probabil că deja am ajuns în punctul în care am cheltuit pentru protecția lui mai mult decât m-ar fi costat un înlocuitor, dar cine mai stă să calculeze! Și mă gândeam la rutina asta a mea: de fiecare dată iau același tip de produs, din silicon colorat, cu sigla mărului mușcat pe spate. Pentru actualul meu smartphone am avut rând pe rând una albastră, alta roz deschis, urmată în paletar de galben, roșu și portocaliu. Cea pe care o am în prezent este un soi de fucsia după câteva zile de toamnă trecute peste ea. Apoi am realizat că am deja un tipar comportamental: de fiecare dată când dau de greu, când mintea mi-o ia razna în analize ale destinului, când sunt la un pas de a lua decizii abrupte, fac același lucru: mă uit la husa răpciugită a telefonului, la toate spărturile, zgârieturile, zonele ei decojite și decid că trebuie să o schimb. Numai că am grijă să iau una la fel de proastă și scumpă ca ...
Citește mai mult »

Subiecte noi, dar foarte vechi

True story: cu foarte mult timp în urmă, recrutam pentru angajatorul meu, firmă din IT, o poziție tehnică. Au cred că au fost cinci candidați intervievați în primă fază, era ceva destul de greu de acoperit. Unul dintre ei s-a remarcat printr-o atitudine foarte ostilă, intimidantă. Replici în doi peri, răspunsuri pe lângă subiect, glume anapoda. Asezonate cu niște pretenții salariale cu mult peste media celorlalți. Eram tânără și foarte politicoasă de a avut atâtea de demonstrat, azi nu i-aș mai da nici două minute din timpul meu. Am încheiat cu succes proiectul, toți candidații respinși au primit un mail de feedback, care că nu avea experiența necesară, care că cerea salariu peste buget. Unul dintre ei, ghiciți voi persoana, a ținut morțis să se facă din nou remarcat, răspunzându-mi că știe sigur că tot procesul de selecție a fost o mascaradă și că am primit mită pentru a angaja un prost. Plus multe alte mesaje drăguțe ulterioare, să-mi intre bine în cap cât sunt de praf. De atunci n-am mai trimis feedback celor care îmi dovedeau ...
Citește mai mult »

Jeana nu e moartă, Jeana se transformă

De ceva vreme, la una dintre insulele mall-ului din apropiere am observat o perpetuă coadă. Misterioasă dacă mă întrebați pe mine, pentru că uitându-mă în vitrina frigorifică, care adăpostea niște prăjituri destul de ofilite, nu prea exista motiv de aglomerare umană. Dar pe măsură ce vremea trecea, coada tot mai mare se făcea. Iar misterul se adâncea, pentru că dulciurile din galantar păreau mereu aceleași, neatinse de pofta vreunui consumator. Când lucrurile au degenerat și au început să apară benzile de organizare ca în aeroport, am purces și eu să investighez. Copilul cel mare m-a ajutat să dezleg enigma, explicându-mi că acolo se vinde celebra ciocolată din Dubai. Adică un sortiment devenit viral pe rețelele de socializare, care conține fistic și cataif. Aparțin unei generații pentru care a te așeza la coadă era semn de chin și sărăcie. În ceea ce mă privește cozile de la pâine, au avut, probabil, cea mai mare influență în educația mea informală. Atât de lungi și dese erau! Am înjurat intens partidul pentru raționalizarea alimentelor și aprovizionarea mai rea ca în vreme de ...
Citește mai mult »

Eroismul ca valoare supremă

Noi, românii, muncim mult și prost. Este o realitate care ne supără și de aceea ne dezicem de ea, dar oricât am vrea să o negăm, o confirmă numeroase studii, statistici, analize. Și observații empirice, că nu trebuie să fii un mare specialist, ci doar să ai puțin spirit de observație, ca să vezi temeinicia lucrărilor meșterului român sau eficiența soluțiilor implementate pe la noi. Problema pe care nu o vede nimeni este pericolul de a munci mult și prost. Când o faci la nivel mai mic, situația e controlabilă. Când însă vrei să te încadrezi în termene supraomenești pentru lucrări care clar necesită un alt nivel de expertiză și execuție, devine de-a dreptul periculos. Să devenim deștepți peste noapte, e utopic. Avem nevoie de multă înțelepciune, pentru a genera știință și abilități. Dar să conștientizăm care ne sunt limitele, trebuie doar un pic de simț al realității. De a accepta lucrurile așa cum se prezintă ele, nu așa cum este convenabil pentru noi. De a nu mai glorifica eroismul sub orice formă. De a nu mai încuraja ...
Citește mai mult »

Proiect de țară: să nu mai fim hoți!

Scriam ieri pe LinkedIn că m-am săturat de sintagma “a fura meserie”. Pentru că a șterpeli presupune o relație unilaterală, în care avem un păgubit și un hoț. Furtul fiind ceva clandestin, făcut pe furiș, care aduce beneficii doar celui care acționează în mod negativ. Meseria se învață. Asta însemnând o relație consimțită de ambele părți, în care informațiile, cunoștințele, abilitățile circulă în toate sensurile posibile. Și un mediu de lucru colaborativ, care încurajează schimbul reciproc de know-how, tocmai pentru că toată lumea înțelege că imediat ce oferi, primești prin feedback, involuntar și necondiționat, la fel de mult. Dar am realizat ulterior că noi, românii, avem o problemă mai mare cu furatul. Când suntem obosiți nu ne odihnim, ci furăm un pui de somn. Ca și cum păgubim pe cineva făcând o pauză, nu câștigăm toți încărcând niște baterii. Să mai zic? “A furat, dar a și făcut!” Spunem despre candidații politici corupți. Ca și cum e imposibil ca cineva doar să facă, profesionalismul fiind mereu la pachet cu o hibă de caracter. Iar când o gravidă își schimbă, ...
Citește mai mult »

Nimic îngrijorător

Un sfert dintre copiii din România suferă de obezitate. Iar statisticile arată o creștere continuă a acestei maladii. Doar uitându-ne în jur, observăm o majoritate copleșitoare a celor din generațiile actuale, lipsită de motricitate. Reprezintă excepții notabile cei care aleargă corect, au postura corespunzătoare la mers și abilități de bază în a-și folosi corpul în mișcare. Strămoșii noștri spuneau că o minte sănătoasă trebuie să fie găzduită de un corp sănătos. Omul modern crede că o minte sănătoasă are nevoie doar să stea ocupată non-stop. Poate de aceea aproape un sfert dintre copii sunt diagnosticați acum cu hiperactivitate și tulburări de atenție. Legându-i de scaune, creștem următoarea generație de bolnavi fizic, sufletește și mental. Negându-le nevoia firească de a se juca, a explora, a experimenta, creăm următoarea generație de cetățeni obedienți, comozi și profitabili pentru toată lumea, mai puțin pentru ei. Punând sportul printre disciplinele școlare neimportante, ba chiar cu potențial periculos din cauza riscului de transpirație (?!) și accidentări, ridicăm următoarea generație fără idoli sportivi autohtoni. Fără modele de curaj și dedicare eroică. Dar suntem prea ocupați să-i creștem ...
Citește mai mult »

Singura certitudine

Copilul cel mic a trecut printr-un nou episod de viroză, deci a lipsit de la școală două zile. Din fericire s-a refăcut rapid, dar de fiecare dată când absentează am aceeași senzație grea că nu vom reuși să recuperăm tot ce se predă la școală. Ritmul este oricum amețitor, dar când ești cu bateriile descărcate devine deja copleșitor. Este mult mai mult, mai greu, mai complicat decât îmi amintesc că era în urmă cu un deceniu la copilul cel mare. Și când aud părinți care raportează lucru suplimentar intens, deja mă ia cu panică. Apoi îmi amintesc de tonele de cursuri făcute în facultate. Știți ce spuneau toate? Că educația este un proces permanent. Că, întradevăr, omul cât trăiește învață. Nimeni nu poate duce ritmul acesta dement la infinit. În plus, aglomerarea de concepte, de algoritmi, de operații fără pauze în care pur și simplu să se întrepătrundă, să se așeze, duce doar la suprasolicitare și, în mod firesc, la uitare. Și abandonare. Reticență la a mai învăța ceva nou. Deci, în mod firesc, rigiditate în a accepta idei ...
Citește mai mult »

Mușețel și gălbenele

Recenta pandemie ne-a ținut în casă, ne-a curățat mâinile până la os, ne-a învrăjbit, speriat, îmbolnăvit fizic și tulburat la minte. Dar, mai ales, ne-a desensibilizat. Atunci când supraviețuiești unei amenințări globale generată de o boală cu potențial mortal, ți se pare că te poți ridica deasupra oricărei alte situații urâte. Am uitat așadar de măști, spălat pe mâini, monitorizat temperatura și stat în casă dacă suntem bolnavi. Bine, unii mai rebeli nu au știut niciodată. Am uitat de distanțare, de protejat pe cei vulnerabili, de puterea distructivă a grupului. Numai că natura își vede în continuare de semnalele ei de alarmă. Zilele acestea avem epidemie de gripă, multe cazuri de Covid și Rujeolă. Un coșmar pentru colectivități și pentru camerele de gardă. Iar presa care ne băga în sperieți cu sufocarea își vede de tot soiul de can-canuri minuscule sau lupte politice stupide. Și cei care scoteau difuzoarele să ne cânte imnul pe străzi în toiul nopții și interziceau exportul de biscuiți nu par a fi conștienți că situația este mai serioasă decât atunci când plimbau trei virusați cu ...
Citește mai mult »

De ce sunt oamenii răi?

Ianuarie este o lună grea, care vine după sclipiciul și cheltuielile extreme ale lui decembrie. Poate de aceea vedem revărsând-se pe Internet valuri de ură generate de motive inventate, pe străzi au început proteste pe care nimeni nu le-a văzut venind, iar oamenii din jur sunt mai ursuzi și abrupți în reacții. Am stat așadar și m-am gândit ce îi mână pe cei agresivi în lupte care n-au o justificare logică? De ce aleg oamenii să fie răi, când ar putea să aleagă să fie buni? Sau măcar să-și vadă de treaba lor, asta în caz că au una… Și am găsit niște posibile răspunsuri: În primul rând oamenii sunt răi pentru că vor și pot. Este atât de simplu, și atât timp cât le permitem, vor continua să fie toxici, agresivi, agasanți. Apoi sunt răi pentru că sunt nevindecați. Traumele prin care trecem și pe care nu le depășim sau procesăm într-un mod sănătos, ne modelează comportamentul și uneori chiar caracterul. Multe dintre interacțiunile nefericite cu cei din jur sunt, de fapt, o succesiune de reacții declanșatoare și ...
Citește mai mult »