Nimic nou sub soare

Pandemia – vinovat de serviciu

A început iar școala după o vacanță mai mare decât ne-am imaginat. Și odată cu ea discuțiile aprige despre necesitatea de a-i frecventa fizic sau online cursurile. Mie încăpățânarea de a ține școlile deschise, nedublată de măsuri responsabile în acest sens mi se pare nebunie. Iar impredictibilitatea în care învață copiii noștri, azi online, mâine fizic, poimâine în vacanță forțată și răspoimâine într-un sistem hibrid nou inventat mi se pare de-a dreptul aberantă. Școlile ar trebui să stea deschise. Dacă nu ar fi suprapopulate, dacă elevii ar fi testați, dacă ar exista un circuit și o logistică moderne, capabile să minimizeze riscul transmiterii bolii. Nimic din toate acestea nu există generalizat în sistemul actual. Toată lumea blamează online-ul. Generațiile care sunt alfabetizate în plină pandemie vor purta acest stigmat. Dar, situația sanitară este o scuză insuficientă. Realitatea este că școala românească este ca o șosea pururea peticită. Un puzzle uriaș și imposibil de terminat. Un turn Babel pe care toată lumea îl vede alandala, dar toți mai pun o piesă anapoda în el. Pandemia, predatul online sau masca purtată în ...
Citește mai mult »

Lecţia vulnerabilităţii

Cu mult timp în urmă recrutam pentru angajatorul meu de atunci un lucrător pentru depozit. Era un proiect care mă scotea destul de mult din zona de confort, pentru că eram obişnuită să mă conversez pe la interviuri cu absolvenţi de studii superioare, majoritar tehnice. Oricât aş fi încercat să selectez CV-urile, mi-era clar că vor fi multiple provocări. Și s-a dovedit un demers mai mult decât interesant, care mi-a depăşit aşteptările. Am aflat astfel că oamenii care nu au prea multă școală sunt mult mai autentici, mai sinceri, dovedindu-se adesea parteneri de discuţie mai comozi şi generoşi. Într-o seară de vineri urma să am ultimul interviu cu un candidat care a preferat o oră destul de târzie pentru întâlnire. Birourile erau deja goale, rămăsesem singură într-o clădire supravegheată video doar în spațiile comune și fără paznic. Mă gândeam că n-am fost prea inspirată să accept discuţia în acest context. Iar când persoana în cauză a apărut, am realizat că sunt o norocoasă dacă scap cu viaţă la final. În faţa mea stătea un bărbat tuns scurt, ...
Citește mai mult »

Confuzii autohtone

Există în mentalitatea românilor (cel puțin) trei confuzii păguboase care se perpetuează de la generație la generație și ale căror efecte par a fi tot mai vizibile. Încurcăm astfel: Talentul cu “atitudinea” În spațiul mioritic talentul este identificat adesea prin aparențe. Adicătelea unul care are tupeu, se agită mai mult ca alții, se bagă în față se cheamă că este bun în ceea ce face. Cunoașteți personajele, sunt multe prin firme, pe terenurile de sport, prin grupurile de acțiune, la televiziune și, mai ales, în Social Media. Doar că talentul este mult mai mult decât atât: un cumul, adesea subtil, de abilități fizice, psihologice, morale, dintre care unele la care adesea nici nu gândim. Cel adevărat se lasă șlefuit, construit și se demonstrează în timp. Nu se arată întotdeauna evident, spectaculos. Și, contrar opiniei publice, nu este ușor de pus pe drumul spre succes. N-ar trebui să ne mirăm, așadar, că mulți dintre cei cu adevărat talentați își caută devenirea dincolo de granițe. Ochii noștri sunt furați adesea de speculanți care prind contexte favorabile și având ceva abilități sociale par ...
Citește mai mult »

Pentru o viață sănătoasă renunțați la ego de cel puțin trei ori pe zi

Despre Ego trebuie să spunem numai de bine. Altfel îl apucă furia narcisică și vai de cine îi iese în cale! Ego-ul este acel cumul de identități pe care ni le creăm pentru a supraviețui social. Este sinele fals, zic psihologii, este îndepărtarea de Dumnezeu, zice religia. Este bun și rău, util și distrugător. Dar oricum ar fi, simpla lui conștientizare ne așează pe drumul către echilibru. Cum recunoaștem Ego-ul? E mai simplu decât pare pentru că pornește de la banalul pronume EU. În parenting se ivește atunci când părintele se lasă purtat de propriile dorințe, așteptări care să-i satisfacă nevoia de statut și uită de cele reale ale copilului: eu vreau să iei note bune (nu neapărat să înveți constant și mult), eu vreau să iei premiu (nu neapărat să-l și meriți), eu vreau să te porți frumos să nu mă faci de râs, deci nu mă interesează starea ta emoțională. Părinții dominați de ego folosesc mult acest pronume. “Eu știu mai bine”, “eu la vârsta ta eram zmeu” sau, celebrul, “pentru că așa zic eu!” Inutil ...
Citește mai mult »

Goliciuni

N-am mai scris de mult despre produsele de îngrijire folosite, deși în continuare achiziționez mai mult decât apuc să testez. Dar nu pot rata niște premiere. Pentru că până la vârsta aceasta nu am reușit niciodată să consum un parfum, un fond de ten sau un concelear. Și uite-mă acum cu trei recipiente goale! Trebuie deci să povestesc despre produsele care m-au atras suficient cât să le folosesc până la (aproape) ultima picătură. Încep cu parfumul, pentru că face parte din categoria produselor care sfârșesc aruncate sau donate înainte de a prinde jumătatea. Mi-e greu să găsesc unele care să nu mă plictisească sau să ajungă rapid la a-mi supăra migrenele. Poate și pentru că îmi plac aromele complexe, grele, dulci, care pică mai greu. Oricum, preferatul meu de un an încoace a fost Rolling in Love by Kilian, un parfum ușurel, floral, pudrat, vanilat. Adică acesta: Nu este genul de amalgam de mirosuri care să lase dâre obsedante în urmă, oricât ai aplica. Mi s-a părut discret și versatil. Mi-a fost tare drag și l-am folosit indiferent de ...
Citește mai mult »

Suntem mai mult decât credem că suntem

Actualele discuții despre sănătatea mentală în contextul performanței sportive sunt atât de normale încât puțini le pot percepe ca atare. Faptul că niște oameni care fac lucruri incredibile au momente de neputință ar trebui privit ca ceva firesc: nimeni ne este mai presus de condiția umană, chiar dacă mulți o ridică la un nivel intangibil maselor. Dar cei care te pun pe piedestal sunt și cei dispuși să arunce apoi, dezamăgiți, cu gunoi spre chipul tău cioplit. Și asta este normal atât timp cât o facem de secole și nu ne potolim. Oricum, retragerea unei gimnaste mari de la Olimpiadă ne arată, de fapt, o lecție uriașă de viață: Marele pericol care pândește asupra sănătății noastre mentale este să credem că suntem ceea ce realizăm la un moment dat. Sportivii se identifică prin performanțele lor, oamenii de afaceri prin cea mai generoasă cifră de afaceri obținută, părinții prin diplomele copiilor, femeile prin tinerețe și frumusețe. Cât timp realizezi, ești. Când lași garda jos, devii altceva, imposibil de iubit, prețuit, respectat. Dar viața este o călătorie, nu o destinație. E ...
Citește mai mult »

Pe cine salvăm?

Social Media a creat o nouă tipologie umană: salvatorul de tastatură. Adică acea persoană care stă în fața unui ecran și crede că prin niște comentarii indignate poate rezolva poluarea, defrișarea, reciclarea, abuzurile de orice fel și chiar aduce nemurirea. Cea mai recentă viitoare salvată online este Britney Spears, o artistă pop de mare succes în anii 1990-2000, care a intrat într-un con de umbră muzical în ultima vreme, dar a reușit să creeze un nou hashtag global: #freebritney. Care-i treaba cu eliberarea? În urma unor evenimente destul de bizare (a fost văzută conducând o mașină cu fiul ei în vârstă de doi ani în brațe, și-a ras părul din cap în public, a atacat mașina unui fotograf cu o umbrelă), artista a fost pusă sub tutela tatălui care ia din 2010, toate deciziile financiare, legale, administrative în numele ei. Cu siguranță motivul este o afecțiune psihică, dar nu știm care. Și este mai bine așa. Britney a solicitat săptămânile trecute unui judecător eliminarea acestei tutele, pe care o consideră abuzivă. Unul dintre cele mai comentate elemente ale ...
Citește mai mult »

Inflație de premianți

Sfârșitul anului școlar aduce cu el o mare de poze cu diplome și coronițe postate pe Facebook și Instagram. Ne mândrim cu elevii noștri și cu rezultatele lor, culmea într-un sistem de educație pe care ne este tot mai greu să-l înțelegem sau să-l prețuim. Și pe bună dreptate. Văd mulți copii isteți și muncitori. Dar aud, totodată, de sfintele meditații încă din ciclul primar. Da, acela care are ca scop alfabetizarea! Iar cei care iau notă decentă la un examen național, oricare ar fi el, fără pregătire suplimentară intensă, au devenit rara avis. În acest context, în care performanțele școlare sunt aduse de un sistem paralel și sunt intens sponsorizate de părinți, devine anormal de firesc ca la final de an școlar să vedem doar coronițe și diplome care atestă că suntem cu toții atât de buni, încât nici nu mai putem departaja valoarea. Toți suntem câștigători! De fapt perdanți. Pentru că realitatea este și ea paralelă cu percepția generală: statisticile seci ne arată că în țara cu cei mai mulți premianți educația este codașă, iar momentul ...
Citește mai mult »

O țară de gomoși

În urmă cu ceva vreme, o poză cu celebrul neurochirurg Leon Dănăilă stând pe un scaun în metroul bucureștean s-a viralizat în Social Media. Discuțiile, comentariile, analizele s-au concentrat toate în zona “așa ne respectăm noi, românii, valorile!” Pe mine m-a uimit ruptura logică a situației. Cum adică: în România mersul cu metroul este ceva pentru non-valori, ceva de subzistență, urât, care nu se face? Trebuie musai limuzină și covor roșu ca să ne arătăm respectul față de un profesionist? Și cam câți astfel de indicatori de statut ne-ar trebui pentru toți medicii care au salvat vieți? Între timp, în țările care au descoperit apa caldă mai devreme ca noi, mari lideri politici, vedete de tot soiul și cu siguranță unii mari neurochirurgi folosesc transportul în comun din multe și variate motive. Cele mai importante fiind rapiditatea și sustenabilitatea. Românul crede că nu se respectă pe sine și nici valorile dacă urcă pentru 10 minute în metrou. Revenind la zilele noastre, vuiește presa că la meciul de zilele trecute, organizat la București în cadrul Campionatului European de Fotbal, cei ...
Citește mai mult »

Piaţa muncii ar trebui să poarte un nume: Obor, Drumul Taberei sau Matache

Nu cred că e recruiter care să nu se fi plâns măcar în faţa oglinzii din baie de atitudinea pe care o au candidaţii din proiectele de recrutare şi selecţie. Şi nu este căutător de job care să nu fi zis măcar în bărbie de mama, tata şi străbunii celor care îi invită (sau nu) la interviuri. Ca de obicei, au dreptate şi unii, şi alţii. Ambele baricade sunt prinse în mrejele propriilor interese şi atunci când fiecare vrea doar să câştige, unul clar va fi perdant. Ceea ce în relaţiile de muncă devine păgubos nu doar din punct de vedere financiar ci şi emoţional. În mod normal, atitudinea corectă în astfel de proiecte, este aceea în care ambii parteneri trebuie să prioritizeze câştigul celuilalt: companiile trebuie să se gândească nu la cum să-l atragă pe cel mai bun şi, totodată, ieftin, ci, mai ales, cum să-l dezvolte şi păstreze cât mai mult timp. Iar candidaţii, nu doar cum să obţină jobul în cauză, ci cum se pot dezvolta profesional într-un mod în care şi performanţele de ...
Citește mai mult »