Nimic nou sub soare

Singura certitudine

Copilul cel mic a trecut printr-un nou episod de viroză, deci a lipsit de la școală două zile. Din fericire s-a refăcut rapid, dar de fiecare dată când absentează am aceeași senzație grea că nu vom reuși să recuperăm tot ce se predă la școală. Ritmul este oricum amețitor, dar când ești cu bateriile descărcate devine deja copleșitor. Este mult mai mult, mai greu, mai complicat decât îmi amintesc că era în urmă cu un deceniu la copilul cel mare. Și când aud părinți care raportează lucru suplimentar intens, deja mă ia cu panică. Apoi îmi amintesc de tonele de cursuri făcute în facultate. Știți ce spuneau toate? Că educația este un proces permanent. Că, întradevăr, omul cât trăiește învață. Nimeni nu poate duce ritmul acesta dement la infinit. În plus, aglomerarea de concepte, de algoritmi, de operații fără pauze în care pur și simplu să se întrepătrundă, să se așeze, duce doar la suprasolicitare și, în mod firesc, la uitare. Și abandonare. Reticență la a mai învăța ceva nou. Deci, în mod firesc, rigiditate în a accepta idei ...
Citește mai mult »

Mușețel și gălbenele

Recenta pandemie ne-a ținut în casă, ne-a curățat mâinile până la os, ne-a învrăjbit, speriat, îmbolnăvit fizic și tulburat la minte. Dar, mai ales, ne-a desensibilizat. Atunci când supraviețuiești unei amenințări globale generată de o boală cu potențial mortal, ți se pare că te poți ridica deasupra oricărei alte situații urâte. Am uitat așadar de măști, spălat pe mâini, monitorizat temperatura și stat în casă dacă suntem bolnavi. Bine, unii mai rebeli nu au știut niciodată. Am uitat de distanțare, de protejat pe cei vulnerabili, de puterea distructivă a grupului. Numai că natura își vede în continuare de semnalele ei de alarmă. Zilele acestea avem epidemie de gripă, multe cazuri de Covid și Rujeolă. Un coșmar pentru colectivități și pentru camerele de gardă. Iar presa care ne băga în sperieți cu sufocarea își vede de tot soiul de can-canuri minuscule sau lupte politice stupide. Și cei care scoteau difuzoarele să ne cânte imnul pe străzi în toiul nopții și interziceau exportul de biscuiți nu par a fi conștienți că situația este mai serioasă decât atunci când plimbau trei virusați cu ...
Citește mai mult »

De ce sunt oamenii răi?

Ianuarie este o lună grea, care vine după sclipiciul și cheltuielile extreme ale lui decembrie. Poate de aceea vedem revărsând-se pe Internet valuri de ură generate de motive inventate, pe străzi au început proteste pe care nimeni nu le-a văzut venind, iar oamenii din jur sunt mai ursuzi și abrupți în reacții. Am stat așadar și m-am gândit ce îi mână pe cei agresivi în lupte care n-au o justificare logică? De ce aleg oamenii să fie răi, când ar putea să aleagă să fie buni? Sau măcar să-și vadă de treaba lor, asta în caz că au una… Și am găsit niște posibile răspunsuri: În primul rând oamenii sunt răi pentru că vor și pot. Este atât de simplu, și atât timp cât le permitem, vor continua să fie toxici, agresivi, agasanți. Apoi sunt răi pentru că sunt nevindecați. Traumele prin care trecem și pe care nu le depășim sau procesăm într-un mod sănătos, ne modelează comportamentul și uneori chiar caracterul. Multe dintre interacțiunile nefericite cu cei din jur sunt, de fapt, o succesiune de reacții declanșatoare și ...
Citește mai mult »

Rețeta mediocrității

Aș fi vrut să vă scriu azi despre ghetuțe, daruri, generozitate. Dar am făcut imprudența de a citi presa și mi-a trecut cheful de Seninia. Printre vești care mai de care mai apăsătoare, am aflat că rezultatele elevilor români la testele PISA sunt un pic mai proste decât au fost până acum. Adică dezastruoase oricum. Nu ne trebuie o evaluare globală să realizăm că lucrurile sunt în continuu picaj. Există în continuare un decalaj uriaș între mediul rural și cel urban, o problemă greu de gestionat privind resursele umane, digitalizarea înseamnă încă un proiector și un laptop la catedră, conținuturile par desprinse din vremurile lui Creangă. Se tot implementează chestii care nu au un suport științific, se evaluează eficiența lor după ureche, disciplina a devenit un deziderat utopic. Practic școala românească a devenit un cobai gras și bătrân care aleargă absurd pe o rotiță de lemn. Și acum vine bomboana de pe colivă: actualul ministru al educației admiră, în acest context, reziliența sistemului. Asta era de observat în toată catastrofa, că nu picăm abrupt. Numai că de pe penultimul ...
Citește mai mult »

Pe vremea mea, maică…

Vuiet mare pe la noi deoarece Cocoșatul de la Untold a cântat mizerii pe scenă, iar publicul l-a urmat în delir. Se analizează de zile bune, se dă cu tămâie, se propovăduiește infernul. Citeam opinia unui muzicolog care spunea că fiecare generație vrea să se depărteze de părinți, asta însemnând că va purta, mânca, asculta, chestii care nu le sunt pe plac bătrânilor. Corul de comentarii pe tema articolului este mirabolant: “cum poți să compari muzica idolilor noștri – Elvis, Metallica, Rolling Stone – cu ce cântă tipul ăsta?” Păi nu vorbim despre termenii de comparația corecți, generațiile pe care cei în cauză le-au reprezentat trebuie puse față în față. Nici mie nu îmi place prea tare muzica de azi. Sunt puțini artiști care îmi par talentați, totuși am piese în playlist-uri cu voci care mă ung pe suflet, linie melodică fără influențe orientale și sound curat, nedătător de migrene. Dar cine crede că apariții precum Gheboasa trebuie interzise, nu înțelege cum funcționează lumea și are memoria scurtă. Și în studenția mea era o revoltă generală împotriva celor ...
Citește mai mult »

Lecția naturii

În fiecare an, cam pe vremea asta, puii berzelor care au cuibul la capătul străzii își încep lecțiile de zbor. Mai întâi părinții le arată mișcările. Apoi privesc o vreme zborul în sine. La final sunt lăsați singuri în cuib, fiind nevoiți să reușească. Altfel mor de foame, de sete sau din cauza căderii de la înălțime. Timpul nu e de partea lor. Cu cât învață mai repede, cu atât mai sigură le este supraviețuirea. Noi, oamenii, credem că avem luxul să amânăm orice și oricât. Avem răgaz pentru toate, credem noi, dar deviza asta ne ține departe de multe vise și destinații. Ba chiar auzim adesea despre lecția răbdării. Este adevărat că lucrurile bune se construiesc în timp. Dar natura ne învață să fim nerăbdători. Să ținem cont de termene limită. Să fim alerți. Să facem totul la momentul oportun. Altfel nu se știe când și dacă mai avem o șansă. În plus, oricâți profesori am avea și oricât de buni ar fi, când vine vremea să aplicăm cele învățate, suntem pe cont propriu. Și deseori nu există ...
Citește mai mult »

Două coordonate ale performanței

Copilul meu mare, pe care îl veți auzi vara aceasta și mai mult la radio, a fost implicat într-o campanie de promovare a Campionatului European de fotbal U21, țara noastră numărându-se printre organizatori. Iar cel mic e obsedat de fotbal. Deci n-am putut să nu urmăresc turneul în care, deși am fost gazde onorabile, am eșuat în a face o “figură frumoasă” pe teren. N-am să scriu despre fotbalul românesc, deși îmi sunt destul de clare cauzele eșecurilor lamentabile și repetate. Performanța cere sisteme funcționale de organizare, selecție, evaluare, ori în România nici baze sportive decente, în care să se antreneze copiii, nu prea mai avem. Dar am să mă întreb, retoric, câte ceva despre surpriza turneului: Ucraina, care deși este în război de ceva vreme, iar sportul este unul dintre domeniile intens afectate, a reușit să se califice în semifinale. Eu nu consider surprinzătoare această reușită. La Euro 2020 cel mai frumos meci mi s-a părut cel dintre reprezentativa mare a ucrainienilor și Macedonia de Nord, încheiat 2-1. Se joacă fotbal pe oriunde vă așteptați, numai în România ...
Citește mai mult »

Ca și iubirea, adevărul, valoarea, geniul se vede în timp

Vineri s-a încheiat un nou sezon al emisiunii de talente românești, dând astfel naștere la noi controverse și chestiuni de dezbătut. Câștigătorul a fost un puști simpatic de 7 ani care a recitat genul acela de texte pseudointelectualnice, generatoare fie de ceva fiori, fie de o greață intensă, în funcție de setarea mentală/ emoțională a celor care îl ascultă. Unii îl văd, așadar, un geniu, Eminescu în devenire, singurul președinte falnic și drept pe care îl poate avea țara noastră. Alții consideră că nu depășește nivelul copiilor talentați pe care îl vedem din abundență pe la serbările școlare. N-am să vă spun de ce parte sunt. Eu văd în toți copiii câte ceva minunat, dar foarte greu pun eticheta de geniu, mai ales în astfel de contexte artificiale, intens regizate și manipulate emoțional. Am însă o vârstă și încă mă ține memoria, așa că vă voi aminti despre un alt copil considerat genial, care concerta la vârsta de trei ani, pe când copilul meu mare era cam de același leat. Este vorba despre Cleopatra Stratan, celebră pentru piesa “Ghiță“, artista ...
Citește mai mult »

Trei concluzii despre performanță

Prin iarnă m-a purtat norocul într-un hotel la care nimeream pe telecomanda televizorului doar canalele din ograda Televiziunii Române. Așa am ajuns să privesc cu uimire și îngrijorare preselecția națională pentru concursul Eurovision. Care a fost ceva între râs, plâns, perplexitate, șoc, plictiseală dureroasă și penibil. Singura prestație ieșită, cât de cât, din tiparul trist a fost cea care a și reprezentat aseară țara noastră în semifinalele concursului, nereușind totuși să ajungă în finală. Știu că Eurovisionul este cel mai comentat eveniment ignorat, dacă înțelegeți paradoxul. Nimeni nu urmărește fenomenul, dar toți au o opinie pertinentă despre cine ar trebui să câștige. Și tocmai de aceea este cel mai relevant fenomen pentru o discuție despre managementul performanței. Prima concluzie pe care o putem trage urmărind acest festival este că întotdeauna criticile generează scăderea performanțelor. An de an performerii noștri sunt făcuți franjuri în presă și Social Media. Întotdeauna altul era mai potrivit, există niște interese ascunse, ca să nu mai spun cât suntem de persecutați ca neam și țară. Realitatea este că industria muzicală de la noi este mediocră. ...
Citește mai mult »

Bolile minții

În ultima vreme s-au intensificat în spațiul public discuțiile despre sănătatea mintală. Din păcate întotdeauna catalizatorul este câte un eveniment trist, iar sinopsisul câte un discurs profund dezechilibrat. Dar este important că se discută, că nu mai ignorăm problema, că auzim tot mai rar trimiteri directe spre ospiciu, semn că am început să înțelegem că tulburările psihice sunt efectiv boli. Problema apare atunci când îi băgăm pe toți în aceeași oală. Iar lupta contra stigmatizării, corectă și firească de altfel, riscă să producă victime colaterale. Știu ce înseamnă suferința minții, am văzut-o la cei din jur. Și uneori este mai dureroasă pentru cei lucizi, care poartă niște lupte incredibile și la a căror stigmatizare nu se gândește nimeni. Să trăiești alături de un om tulburat este crunt. Nu doar că nu poți ajuta, pentru că, așa cum zic mereu nu poți salva oamenii de ei înșiși. Dar deseori propria ta percepție asupra vieții, realității, deciziilor de luat se deteriorează. Dar fiecare cu crucea lui, veți spune. Voi da în acest caz alte exemple, să înțelegeți cum ne pot lovi ...
Citește mai mult »