Aşa cum am promis ieri pe Facebook, urmează o cronică serioasă şi obiectivă a filmului Singuri acasă (The Secret Life of Pets):
A FOST FOARTE TAREEEE! FOARTE BUN! EXCELENT! MINUNAT!
Şi acum detaliile:
Alături de Cars, acest film va rămâne în memoria mea pe vecie, pentru că sunt primele văzute de băieţii mei. Dacă la primul decizia a fost uşor de luat, în urmă cu 10 ani neexistând atâtea alegeri de făcut, la Singuri acasă am stau mult şi am cugetat. Dar am ales perfect, atât filmul cât şi cinematograful, ora, ziua şi clasicul 2D, fiind sigură că ochelarii de la 3D ne-ar complica prea mult vizionarea. Plus faptul că am ales varianta dublată în română.
Încep cu ultima parte: ai noştri au făcut o treabă excelentă cu dublajul. Se aude perfect, glasurile sunt veridice şi haioase, este cu siguranţă primul film la care n-am avut regrete legate de vocile originale.
Animaţia este haioasă, clasica poveste despre prietenie, asezonată cu loialitatea şi disponibilitatea animalelor de companie de a-şi aştepta oricând stăpânul, dar şi cu iubire, gelozie, abandon. Personajele sunt geniale, suspansul este creeat gradual, existând evident momentul care umple ochii de lacrimi. Şi da, un sfârşit fericit plus o coloană sonoră pe măsură.
Temerile mele:
Mi-a fost clar de la început că 90 de minute la care se adaugă multe reclame plus un scurtmetraj cu minioni vor fi multe pentru un pitic care are puţin peste trei ani. La început copilul a fost transpus, pe la jumătate a început foiala, în ultima parte şi-a tot schimbat locul. Noroc că sala a fost aproape goală, doar un tătic cu un pitic care au ales strategic scaune foarte îndepărtate de noi. Data viitoare (pentru că sigur va exista una în viitorul apropiat) cu siguranţă vom sări peste partea cu reclamele.
Apoi mi-a fost teamă de întuneric. Cel mic nu se simte prea confortabil cu lumina stinsă, însă faptul că la cinema se întâmplă gradual a ajutat mult.
Nu în ultimul rând mi-a fost frică de sunetele puternice. Totuşi la 2D sonorul este mult mai suportabil. Plus că vorbim despre un film în care dinamica acţiunii nu e chiar dramatică, aşa că nici coloana sonoră, nici vocile nu au fost stridente sau exagerat de puternice.
Una peste alta declar ieşitul la film de ieri un succes: cel mic a râs, a dansat în scaun, a aplaudat, şi-a ales personajul favorit, a rezistat în sală până la final. Mulţumesc Marelui Copil şi Marelui Nepot că m-au însoţit, sunt convinsă că şi asta a ajutat mult.
Celor cu pitici le recomand filmul, cu precizarea suplimentară că după vizionare ar trebui evitate o vreme traseele de pe lângă magazinele de animale 🙂