Aproape toți copiii din generațiile actuale sunt implicaţi în activităţi şcolare şi extraşcolare. Participă la concursuri, fac pian, engleză, japoneză, matematică intensiv sau, mai nou, cursuri de programare. Fotbal, înot, karate şi jiu jitzu brazilian. Actorie, dicţie, dezvoltare personală şi cursuri de gătit.
Este o efervescenţă maximă pe frontul învăţării formale. Practic acum totul se învaţă programat, asistat, evaluat şi reprogramat în caz de nereușită. Nimic nu mai este întâmplător, viaţa are un orar strict şi bine pus la punct, pentru că plictiseala naşte monştri, iar lenea mediocri.
Îi înţeleg pe parinţii care îşi ţin copiii ocupaţi. Dar nu pot să nu văd efectele acestui stil aproape cibernetic de a educa. Dăm vina pe pandemie, pe lipsa de socializare, pe ecrane, pe sistemul de învăţământ pentru apatia sau nervozitatea celor mici. Dar realitatea este că au aceleasi nevoi pe care le aveam şi noi, doar că în cazul lor nu-şi găsesc decât foarte rar împlinirea:
1. Autonomia. Ştiu că pare absurd să vă zic că un copil de 4-6-8 ani are nevoia şi dreptul de a-şi asuma singur decizii pe care le poate duce. Dar dacă nu le dăm acum libertatea de a alege, evident în limitele vârstei biologice şi psihologice, nu o vor găsi nici ca adulţi.
Părinţii şi educatorii nu sunt Dumnezei care făuresc din mase amorfe de lut personalităţi. Sunt oameni, uneori cu o viziune mai măruntă decât ar trebui să fie permis. Statistica nu e norma, există oameni de succes care au ignorat-o și tâmpiți cu diplome înalte. Copiii au dreptul aşadar să le placă sau displacă activităti, să aleagă ce sport sau limbă straină vor să înveţe, să ia decizii privitoare la cărţile pe care le citesc sau să îşi propună anumite activități de voluntariat în timpul liber.
2. Plictiseala. Alt concept de neconceput părinţilor din România, n-aveţi idee câte scenarii nebuneşti am auzit pe tema asta. Realitatea este că a te plictisi nu-i rău deloc, pentru că acolo, în timpul pe care îl avem total liber la dispoziţie, stă izvorul pasiunilor noastre.
Dacă n-am fi aşa de obsedaţi de a le ocupa toată ziua, am vedea ce aleg să facă atunci când nu au nimic de făcut. Unii vor lua singuri o carte din bibliotecă. Alţii o minge. Unii îşi vor strânge grupul de prieteni la joacă. Alţii vor încerca să spargă cine ştie ce cod într-un joc online. Uneori chiar vor alege să stea şi să-şi lase mintea să zburde la tot soiul de poveşti. Creierul nu este făcut doar pentru calcule şi memorat oasele scheletului uman, ci şi pentru a-şi imagina lucruri, a crea poveşti, a găsi noi rezolvări la probleme vechi.
3. Rezilienţa. Părintele autohton este obsedat de siguranţa fizică şi psihică a copiilor. Îi supraprotejează până la nivel de abuz, dar pentru că nimeni nu pune punctul pe i, absurdul a devenit norma. Dacă plouă afară copiii trebuie ţinuţi în case și clase, legaţi eventual, să nu răcească. Transpiraţia este cauzatoare de pneumonie. Cearta unui profesor generează clar depresie. Conflictele cu colegii sunt toate bullying şi necesită intervenţia Politiei, SRI-ului, Protecţiei Copilului şi BOR. Totul este o ameninţare şi un suspin, dacă s-ar putea ne-am trimite copiii la şcoală împachetaţi în folie cu bule şi cu un psiholog la purtător ca nu carecumva să apară o trăumuţă pe parcurs.
Sănătatea fizică şi psihică sunt lucruri serioase, dar odată ce am decis să ne dăm dimineaţa jos din pat, întotdeauna vor exista riscuri. Stilul ăsta înfofolit de parenting nu aduce cu sine copii mai sănătoşi, ci doar mai anxioşi. Viaţa este presărată de potenţiale situaţii dificile, ideea este să îi învăţăm de mici cum să se protejeze şi cum să le abordeze mental. Ori ferindu-i de fiecare strop de ploaie, de transpiraţie sau de lacrimă, nu vom reuşi în veci!
Lăsaţi aşadar copiilor dreptul a lua decizii fireşti vârstei şi dezvoltarii lor, pe cel de a se plictisi şi pe cel de a învăţa că în viaţă sunt şi hopuri, care nu aşteaptă buletinul, majoratul sau terminarea facultății.