Semnal de alarma

Copiii chiar trebuie salvați!

Prin februarie anul acesta, pe când am fost carantinată din motive de Covid în familie, am avut un maraton de Netfix. Printre serialele văzute atunci a fost și Rita, o serie produsă în Danemarca, despre o profesoară destul de atipică chiar și pentru sistemul lor de educație. Filmul nu-i vreo capodoperă, dar este interesant de văzut tocmai pentru că ilustrează destul de bine școala nordică cu bunele și relele ei. Întrunul dintre episoade, personajul principal primește din partea consilierei psihologice o întrebare care o macină vreme îndelungată, pentru că i se pare fără de răspuns: de ce a ales meseria de dascăl? Abia după multe analize și întâmplări mai mult sau mai puțin fericite, Rita își răspunde: s-a făcut profesoară pentru a salva copiii de proprii lor părinți. Care deși uneori sunt bine intenționați, reușesc de minune să-și chinuie odraslele până la traumă. Mi-am adus aminte de vorbele ei aseară, când am citit că un jurnalist român a avut o replică similară, într-o discuție avută cu actualul Ministru al Educației. “Să-i scăpăm pe copii de părinții lor! Asta ar trebui ...
Citește mai mult »

Confuzii autohtone

Există în mentalitatea românilor (cel puțin) trei confuzii păguboase care se perpetuează de la generație la generație și ale căror efecte par a fi tot mai vizibile. Încurcăm astfel: Talentul cu “atitudinea” În spațiul mioritic talentul este identificat adesea prin aparențe. Adicătelea unul care are tupeu, se agită mai mult ca alții, se bagă în față se cheamă că este bun în ceea ce face. Cunoașteți personajele, sunt multe prin firme, pe terenurile de sport, prin grupurile de acțiune, la televiziune și, mai ales, în Social Media. Doar că talentul este mult mai mult decât atât: un cumul, adesea subtil, de abilități fizice, psihologice, morale, dintre care unele la care adesea nici nu gândim. Cel adevărat se lasă șlefuit, construit și se demonstrează în timp. Nu se arată întotdeauna evident, spectaculos. Și, contrar opiniei publice, nu este ușor de pus pe drumul spre succes. N-ar trebui să ne mirăm, așadar, că mulți dintre cei cu adevărat talentați își caută devenirea dincolo de granițe. Ochii noștri sunt furați adesea de speculanți care prind contexte favorabile și având ceva abilități sociale par ...
Citește mai mult »

De ce performanța rămâne o raritate în România?

Sportul autohton se zbate în mediocritate. Cu câteva excepții notabile și cumva individuale, nimic nu mișcă pe drumul spre podiumuri și lauri. Școala românească se scaldă, la rândul ei, între vechi și nou, tot mai departe de scopul și utilitatea sa. Afacerile românești sunt într-o majoritate covârșitoare bazate pe un model de funcționare în care contează profitul imediat și nu durabilitatea construcției. Dropshipping este noul imn, salariul minim pe economie și tonurile de gri, vechiul reper. Ar fi absurd să ne mirăm că ne ținem vârtos de locurile din coadă. Totuși, ca orice mediocru veritabil, noi negăm statut, proclamându-ne de fapt extrem de valoroși. Păi cine o mai are pe Halep, o mână de olimpici la matematică și un unicorn ca noi? Suntem buni, dar pururea persecutaţi! Performanța nu este nici măcar un vis în România. Pentru că a visa la ceva înseamnă să-i percepi, chiar și vag, coordonatele. Iar să purcezi la treabă e și mai greu, necesită schimbări, trudă, lacrimi și sudoare. Ce ne lipsește așadar? În primul rând mentalitatea. Performanța înseamnă repere clare, obiective, creativitate în a depăși ...
Citește mai mult »

Despre comunicarea strategică în vremuri pandemice

De la o vreme refuz să mai consum știri despre măsurile de combatere a pandemiei. Nu doar că nu mă țin nervii mei încercați, dar parcă și celor însărcinați cu a comunica pe tema asta le place să se joace cu ei. Nu știu așadar ce este mai înnebunitor: faptul că trebuie să facem față unei situații fără precedent sau că suntem cobaii unor indivizi care nu par a avea idei prea bune, nici nu colaborează sau comunică unii cu alții, dar sunt foarte puși pe treabă. Există chiar un grup de comunicare strategică, dar dacă așa arată comunicarea strategică, zic să o încerce pe cea banală, poate le iese mai bine. Situația epidemiologică e pururea urâtă, până când ne vom imuniza în masă într-un fel sau altul. Medicii sunt copleșiți, spitalele pline. Dar deja există acum o altă pandemie de afecțiuni precum depresia și anxietatea. Statul în casă, nevoia neîmplinită de deconectare, problemele economice sunt mâncătoare de neuroni și distrugătoare de viață. După ce mai mult de un an, și încă socotim, am fost sub tirul veștilor proaste, ...
Citește mai mult »

Cine ar trebui să se vaccineze primul?

În plin scandal legat de incendiul de la Balș, ministrul sănătății anunță amenzi pentru cei care se vaccinează “pe sub mână”. Exact ca atunci când se ridicau mașinile prin București pentru parcare neregulamentară, deși regulamentar chiar nu aveai unde să le așezi! Știu că sunt, din nou, pe dos cu opiniile, dar vaccinarea națională nu poate fi făcută după criterii laborioase și corecte din același motiv pentru care nu poți parca regulamentar în București: sunt prea mulți cei care au nevoie. Rezolvarea nu este, așadar, să pedepsești pe cei care se luptă pentru sănătatea lor, ci să-ți canalizezi resursele pentru a găsi soluții care să ajute marea masă. Copilul cel mare lucrează într-un radio. A prestat de acasă de aproape un an, dar, ce să vezi, nu te poți muta pe termen așa lung cu studioul lângă pat! Tocmai ce i s-a amânat a doua oară prima doză de vaccin. Veți spune că este tânăr, fără comorbidități. Așa este, dar riscul ca el să contacteze boala mergând la serviciu zilnic este infinit mai mare decât al unui bunic care stă ...
Citește mai mult »

Verifică, totuși, în ce mulțime ai nimerit!

La începutul pandemiei, pe când se luau primele măsuri pentru a zădărnici boala, mi-am dat și eu, ca tot românul, cu presupusul despre măsurile luate. Cea mai stupidă mi s-a părut, de departe, termometrizarea în masă, nu doar pentru că în anumite perioade ale lunii dau termometrul peste cap, dar știu cum e cu luatul temperaturii, că doar am doi copii acasă: în cazul aparatelor digitale trebuie încercat de 2-3 ori până ajungi la o valoare normală. Am avut (ca de obicei) dreptate: în sutele de cazuri în care mi s-a luat temperatura prin oraș, fie am avut 37,6, pentru că așa vor hormonii mei când fac brusc efort, fie 34,5 ca să se asorteze cu anemia din dotare și să par moartă de-a dreptul. Niciuna dintre valori, însă, nu mi-a interzis accesul pe undeva și nici n-am fost subiectul unor situații penibile, așa cum mă temeam. Termometrizarea în masă s-a dovedit inutilă, dar continuă dintr-o inerție cu care ne-am obișnuit. Totuși nu despre demersul în sine am vrut să vă vorbesc. Revenind la comentariile mele pe ...
Citește mai mult »

Copiii vor fi în regulă

Este evident pentru toată lumea – părinți, profesori, simpli observatori – că prezenta situație sanitară îi afectează pe copiii de toate vârstele mai mult poate decât pe noi, adulții. Viața lor a fost dată peste cap. Nu doar școala și holurile ei lipsesc din peisaj, ci și restul activităților pe care le aveau: sport, ieșit în parc, tabere, pur și simplu pierdutul vremii cu prietenii. Totul le-a devenit fie inaccesibil, fie generator de anxietate. Mulți strigă că ar trebui să se întoarcă la clase. Dar este evident că blamatul online, dincolo de limitările sale, a venit și cu o scădere a numărului de infectări. Este clar că până când nu se găsesc soluții medicale viabile, a merge la școală zilnic aduce exact riscurile de care ne temem zilele acestea. Ce putem face? În primul rând să avem grijă de noi, adulții. Copiii, mai ales cei mici, sunt adevărați bureți de emoții, absorb tot ce este în jurul lor. Când părinții nu sunt bine, nici ei nu sunt! Apoi să-i vedem, ascultăm, înțelege. Cuprinși de propriile noastre griji și frici și ...
Citește mai mult »

Pentru sănătatea mintală, păstraţi așteptările la nivelul optim!

Zurgălăi, colinde, roșu, sclipici, cadouri, brad, cozonac. Dar și umbra nerealizărilor, a lipsurilor, a comparațiilor, a neîmplinirilor. A depresiei, anxietății, a dezechilibrului sau dependențelor. Acestea sunt sărbătorile de iarnă. Acel moment din an în care numărul oamenilor triști și a gesturilor necugetate cresc exponențial, în care singurătatea se simte monstruos și lipsa bifelor pe lista “rezoluțiilor” doare şi incapacitează. Am scris an de an despre acest fenomen, în texte care fie au ajuns virale sau au fost ignorate. Dar tot simt că nu fac destul pentru cei care se simt copleșiți de falsul sclipici festiv. Așa că în memorabilul an 2020 am ales să vă împărtășesc ce m-a(r fi) ajutat pe mine în anii în care am simțit umbra depresiei întunecându-mi gândurile de sărbătoare. Atunci când dorul de cei duși mă omora și puterile încetau să mă ajute. Când îmi țipa sufletul, iar apoi îmi urla și gura pentru că altfel simțeam că-mi explodează corpul. Este atât simplu: să fac mai puțin. Să găsesc timp și pentru durerea mea în copleșitoarea listă de to do. Să nu-mi suprasolicit forțele ...
Citește mai mult »

Nu progresăm schimbând obiectul urii

Cu ceva timp în urmă, pe când lumea protesta în stradă cu haștagul #Rezist, am scris aici un text în care mi-am manifestat destul de convingător disprețul față de un anume partid politic. Care a avut ceva succes. Dar a generat și un tras de urechi finuț și absolut justificat din partea unui vechi coleg, prieten și cititor, care mi-a dat de înțeles că ar fi trebuit să mă abțin în a-mi face publică opinia. I-am dat dreptate ulterior: ura nu este un sentiment care să-mi facă cinste și care să merite a fi promovat în textele mele. Și uite așa, o singură opinie contrară mi-a schimbat perspectiva. Am înțeles atunci, în ciuda consensului general, că a te poziționa superior față de o opțiune personală a altora, fie ea și politică, este, în fond, o formă de extremism. Și am deschis ochii mai bine, văzând cât de diversă este lumea din afara zonei mele de confort social și cât de normale sunt multiplele sale opțiuni. Aşa cum experienţele mele proprii au fost suficient de pregnante cât să ...
Citește mai mult »

Eroii noștri sunt, din păcate, și victime

Urmăresc știrile internaționale ca și pe cele interne: cu aceeași frecvență și intensitate. Tragedii, jocuri politice murdare, partizanate mai mult sau mai puțin asumate sunt peste tot în lume. Însă nu cred că există vreo țară în care să existe atâtea evenimente dramatice, absurde și ușor de contracarat ca în România. Fără să mă mai documentez și bazându-mă doar pe memoria mea recentă, avem prea multe victime arse în circumstanțe tragice și colective. Oameni pierduți în munți, care au supraviețuit unui accident aviatic, murind înghețați. O altă nenorocire similară petrecută pe apă soldată cu victime omenești pentru că barca salvatoare nu a putut fi pusă în funcțiune. Și mulți eroi. Oameni care au murit sau suferă îngrozitor pentru că au încercat să-și salveze semenii din tragediile absurde. A căror glorie durează atât cât țin titlurile de ziare. Apoi se luptă pentru drepturile și leacul invalidităților căpătate până la disperare. Sau care sunt comemorați doar de către cei puțini și dragi. Care sunt, și rămân din păcate, în primul rând victime. Nu doar că nu învățăm nimic din lecțiile trecutului, ...
Citește mai mult »