Micromanagement și microparenting

Principalul motiv pentru care firmele mici nu ajung mari își are rădăcinile în tipul de management practicat, deseori cel micro. Adică acel stil de conducere în care managerul controlează în detaliu activitatea echipei, implicându-se chiar și în cele mai mici decizii și procese. Cum arată micromanagementul? Sigur vă este mai familiar decât credeți, pentru că l-ați simțit pe propria piele deseori la job: • Managerul urmărește îndeaproape fiecare pas făcut de angajați. • Accentul este pus pe control și verificare, nu pe autonomie. • Obsesia devine evitarea greșelilor, ceea ce cauzează o lipsă continuă de încredere în echipă și coechipieri. În mod paradoxal micromanagementul are părți bune, acesta fiind și motivul pentru care este practicat pe scară largă: 1. Frica chiar păzește pepenii, deci controlul permanent aduce acuratețe ridicată în sarcini critice – își arată deci utilitatea în domenii în care erorile pot avea costuri mari (ex. chirurgie, securitate, inginerie de precizie). 2. Control strâns al calității – fiecare etapă este verificată, ceea ce reduce riscul de rezultate neconforme. 3. Învățare accelerată pentru angajați începători – dacă e făcut cu răbdare, poate ghida ...
Citește mai mult »

Delfinașul care gândea prea mult

Astăzi vă spun o poveste scoasă din valurile mării, cum nu cred că am mai spus până acum. Și este despre un delfin ca toți delfinii pe care îi știm: sprinten, deștept, prietenos și întotdeauna dispus să își ajute familia și prietenii. Dar, ca oricare dintre noi, și personajul nostru avea o hibă: gândea prea mult. Obsesiv chiar. Orice problemă avea de rezolvat o împărțea în fel și chip în capul lui, astfel că dintr-una ajungea la o mie. Nu putea analiza simplu și decide ușor. Îi treceau mereu prin cap un milion de scenarii și încă unul de rezervă pentru fiecare mic obstacol întâlnit. Și nu-i greu de înțeles că atunci când gândești prea mult, faci destul de puțin. Și nici timp să te bucuri de viață nu-ți mai rămâne! Poate că nu mă credeți, așa că vă dau și un exemplu: delfinul nostru avea printre prieteni o caracatiță cam bătrână. Și, în ultima vreme, i se părea că îl cam ignoră. De câte ori îi comunica ceva, acesta se purta ca și cum nu îi păsa ...
Citește mai mult »

O lume cu priorități ciudate

Mi-am început ziua citind un articol despre operațiile estetice ca o nouă declarație de bogăție, un nou lux. Concluzia era că nu există oameni urâți, ci doar săraci, și că astfel viața noastră este tare nedreaptă. În realitate viața e nedreptă de când lumea, nu doar de când a luat avânt industria frumuseții. Care speculează vanitatea umană, veche și ea tot de atunci. Dar mă gândeam că ne creștem copiii într-o lume cu priorități tare dubioase. Adică într-una în care este mai important să aruncăm banii pe haine sau retușuri cosmetice, decât pe educație, abilități, experiențe. Și mai degrabă pe bucăți de hârtie intitulate pompos “diplomă” decât pe învățare autentică, profundă. Deja industria luxului a devenit una pe care și-o cam permite oricine. Nici nu mai știi ce e adevărat și ce e fals, pentru că în pozele de pe Instagram arată toate la fel. Vedem Birkin-uri în locuri în care nu aveau cum să fie, chiar și la supermarket. Despre industria auto nu cred că mai e ceva de spus: oricine își permite un bolid de lux, ...
Citește mai mult »

Refuzul de a îmbătrâni

Mă uit în jur și văd, pe de o parte, oameni trecuți de 70 de ani care sunt vivace, ancorați în prezent, energici și pe de alta alții ceva mai tineri care par niște morți vii, în așteptarea evenimentului suprem. Despre prima categorie se spune că refuză să îmbătrânească. Și m-am gândit să definim ce este, concret, acest refuz. Refuzul de a îmbătrâni nu ține doar de riduri sau de vârstă biologică ci este, mai degrabă, o alegere conștientă, o stare mentală și spirituală. Nu poți opri timpul sau contrazice biologia, dar poți refuza să lași focul interior să se stingă. Iată ce înseamnă, cu adevărat: În primul rând presupune o curiozitate mereu vie. „Nu încetăm să ne jucăm pentru că îmbătrânim; îmbătrânim pentru că încetăm să ne jucăm.” – George Bernard Shaw Când rămânem curioși, mintea noastră nu se ofilește. E necesar să (ne) punem constant întrebări. Să învățăm ceva nou mereu. Să căutăm sens, chiar și în lucrurile simple. Să înțelegem mai mult și să criticăm mai puțin. Apoi înseamnă grijă de corp, minte, dar mai ales de suflet. Sport, ...
Citește mai mult »

Alegerea carierei

Zilele trecute tocmai ce s-a încheiat admiterea la liceu, primul pas (dar nu tocmai definitoriu pentru sistemul nostru de învățământ actual) în alegerea carierei. Evident că nota obținută la Evaluarea Națională și proximitatea față de casă sunt criteriile esențiale în alegerile făcute. Dar încă din această etapă ar trebui să vă gândiți la câteva opțiuni de carieră pentru copiii voștri, care se deschid răspunzând împreună cu ei, onest, la următoarele întrebări: Copilului meu îi place să interacționeze cu cei din jur sau este mai degrabă un lup singuratic? Pentru că nu poți trimite un introvert să își asume o viață întreagă joburi care presupun a lucra intensiv cu oamenii când pe el îl obosește și o minimă conversație la telefon. Copilul meu are niște abilități anume? Sigur da, important este de știut care sunt acestea. Copilul meu are dificultăți în a învăța anumite deprinderi, conținuturi? Și aici răspunsul va fi afirmativ, de asemenea este important să identificăm unde apar exact, deoarece fiecare meserie are provocările ei. Și nu poți face un neurochirurg dintr-un copil care nu poate învăța să se ...
Citește mai mult »

O lume plină de sfinți (sau Mercur Retrograd)

Tocmai ce glumeam cu ceva timp în urmă pe Facebook că e iar Mercur Retrograd, deci avem pe cine da vina pentru tâmpeniile pe care le facem până la jumătatea lui August. Așa ce ne place să ne asumăm responsabilitatea pentru greșelile noastre, că le punem mereu în cârca Divinității, duhurilor rele, pisicii negre sau viselor urâte. Și parcă încep să cred în treaba asta cu alinierea planetelor, pentru că prea mulți par loviți din plin de planeta generatoare de ghinioane. Să ne reamintim, așadar, de două dintre scandalurile recente. Primul este internațional și a pornit de la infidelitate, al doilea e neaoș de-al nostru și a fost declanșat de o șpagă denumită ingenios “de supraviețuire”. Așadar avem pe de o parte un soț devotat și CEO de companie, devenit celebru peste noapte, întrucât relația sa conjugală cu șefa de la HR a fost dezvăluită tuturor la un concert Coldplay, când imaginea lor îmbrățișată urmată de reacția firească de uluire, a apărut pe ecranele stadionului. Și pe de alta un vicepremier dintre cei mulți ai actualului guvern, lovit de ...
Citește mai mult »

A evita nu este protecție, ci suferință

Mă tot străduiesc să scriu un text despre stilurile de atașament, pentru că ne influențează viața mai mult decât conștientizăm. Și nu mă refer doar la relațiile romantice sau de cuplu, ci și la cele pur sociale sau profesionale. În plus, cred că alături de persoanele cu tulburare narcisică de personalitate, cele cu un stil de atașament evitant sau dezorganizat îi trimit cel mai des în cabinetele psihologului/ psihiatrului pe cei din jurul lor. Dar iese greu, poate și pentru că s-a scris mult pe tema asta. În plus trebuie să recunosc că mi se pare anapoda ca niște trăsături de comportament și chiar de caracter să fie “externalizate” sub denumirea “stil de atașament”. Nu în ultimul rând, am realizat în ceea ce mă privește niște tendințe care s-au schimbat în ultima vreme și nu-i ușor să fii într-o poziție de imparțialitate și introspecție în același timp. Până când reușesc, mi-au venit un milion de alte idei asociate. Iar una dintre ele este aceea că atât evitanții/ dezorganizații (care au acest stil de atașament) cât și narcisicii (care ...
Citește mai mult »

Pe cale de dispariție

Probabil că am ceva dificultăți de adaptare la schimbările din jur, pentru că observ că am început tot mai des să nu mai găsesc ceea ce îmi trebuie. Și îmi rulează tot mai des în cap “pe vremea mea, maică…” Avem, așadar, pe lista celor care mi se par cu risc de extincție, următoarele: 1. Hainele din materiale naturale. Bumbac, in, mătase, lână, neamestecate cu clasicul plastic care le face transpirăcioase și cu texturi dubioase. Știu că acum se poartă ieftin și prost, dar nu toți avem în plan să aruncăm hainele în loc să le spălăm. Și a devenit o misiune imposibilă să găsești îmbrăcăminte care să nu arate ca produsă în fabricile de castroane și ligheane din China. 2. Alimentele cu gust. Produsele alimentare s-au transformat într-o masă amorfă de chestii exagerat de sărate sau dulci. Texturile par cleioase sau nisipoase. Iar coloristica tot mai vie și nefirească. Poate și pentru că românii nu au un cult al gastronomiei, în Italia sau Grecia, țări cu o bucătărie mai simplă și mai sănătoasă ca a noastră regăsești ...
Citește mai mult »

Edamame cu muștar

Una dintre marile mele calități, dar și defecte, este creativitatea debordantă. Iar cea din bucătărie a fost întotdeauna ținta ironiilor celor apropiați, cel mai celebru dish din portofoliu fiind un piure de mazăre pe stilul “cam ca la pușcărie”. Iar de ceva vreme am o obsesie cu edamamele, boabele acelea de soia pe care le gătesc în fel și chip. Zilele trecute am încercat o rețetă nouă, fierte (în teaca lor) și puțin trase apoi la tigaie cu un mix de condimente. După preparare le-am lăsat un minut să se odihnească și am purces în living, unde e răcoare, să le consum. Acolo, copilul mic, care mâncase deja alimente de oameni, nu furaje ca mine, se uita la un serial. Am întrebat politicos dacă dorește, mi-a răspuns la fel de politicos că s-a lăsat. Am balotat toată farfuria când îmi aud mezinul: – Ia dă-mi totuși și mie una să gust! Mai erau două teci pe farfurie, dar i-am oferit copilului din sărăcia mea. – Sunt bune! Vreau și eu! Noroc că mai aveam în congelator o pungă. Am reluat pașii de ...
Citește mai mult »

Prințesa invizibilă

A venit vremea pentru noi povești! Și vă spun astăzi una veche, de pe când existau regi și regine, zâne și unicorni. Ei bine, în vremurile acelea într-o împărăție îndepărtată, s-a născut o prințesă ca toate celelalte: frumoasă, bogată și cu un viitor strălucit în față. Numai că la botez, una dintre ursitoarele venite să-i norocească destinul s-a împiedicat pe scările castelului și nu se știe ce vrajă a scăpat că prințesa noastră a devenit invizibilă. Nimeni nu mai putea să o vadă cu ochii. Doar mama ei, care o iubea nespus, îi simțea prezența și îi auzea plânsetele de bebeluș înfometat sau speriat. O vreme a fost de ajuns, pentru că deși nimeni nu vedea, fata creștea într-un an cât altele în cinci. Dar timpul trecea, iar împăratul căuta zadarnic vraci, magi, zâne, poțiuni, baghete magice care să-i redea fata așa cum o știa de prunc. Tânjea să o strângă în brațe, să îi vadă frumusețea, să-i cunoască înțelepciunea. Și era nespus de îngrijorat pentru soarta împărăției: cine ar lua de nevastă o prințesă invizibilă? Au trecut pe la ...
Citește mai mult »