Noi

Doamna de la Poliția Locală, care stă de veghe lângă școala copilului mic, a reușit să facă din haosul din trafic și de pe trotuare ceva organizat. Dă amenzi fictive unui om fără adăpost, doar pentru a-l determina să nu-și mai facă nevoile pe stradă. Mediază conflicte între părinți, ajută copiii să traverseze strada. Poartă mereu ruj pe buze, are întotdeauna un răspuns pertinent. Și a fost prima figură feminină pe care am văzut-o azi. O femeie pusă într-o postură profesională considerată în mod tradițional masculină, care își face bine treaba, cu grația dată de gen. Nu o ajută statura, nici statutul, dar reușește cumva să găsească soluții corecte. Așa suntem Noi. Din orice facem ceva. Reușim să dilatăm timpul, spațiul, valoarea banilor și a relațiilor. În trupuri care nu par a avea putere se ivesc forțe neașteptate. Pe tocuri sau în pantofi sport putem alerga la fel de repede dacă sesizăm un pericol. Ne luptăm cu un întreg Univers atunci când simțim că cineva drag nouă are nevoie de acest război. Cu sufletul franjuri găsim blândețea ...
Citește mai mult »

La mâna celorlalți

Ați văzut, cu siguranță, prin presă detalii despre tragedia din Grecia, unde coliziunea a două trenuri care mergeau pe aceeași linie, dar în direcții opuse, a provocat un haos feroviar și uman. Ne temem de catastrofe naturale, dar mâna și mintea omului par a provoca dezastre mult mai groaznice și imprevizibile. Pentru că și în Turcia, nu a omorât cutremurul cât au făcut-o cei care au construit totalmente iresponsabil! Sistemul feroviar grecesc seamănă cu cel al nostru. Vechi, căpușat, folosit doar pentru a profita. Accidentul de la sfârșitul lunii februarie pare a fi, așadar, cronica unor morți deja anunțate. Detaliile din anchetă care ies acum la iveală ne prezintă un colos intrat de-a dreptul în paragină, multiple semnale de alarmă trase în timp de sindicaliști, serii întregi de accidente cu pierderi de vieți omenești ignorate. Așa cum era de așteptat vinovatul primordial, acarul Păun, a fost considerat șeful de gară care a permis circulația ambelor trenuri pe aceeași linie. Acesta și-a recunoscut neglijența, pusă pe seama lipsei de experiență în post. Dar dincolo de vinovăția evidentă și directă a unui ...
Citește mai mult »

Pe scurt despre muncă

Viața de mamă este frustrantă pentru că ți se pare că nu faci nimic util. Hrănești și îngrijești până la un punct, cel în care care copilul devine autonom, iar tu ți-ai pierdut sensul și rostul. Dar uitându-te în spate, ai fost acolo mereu. Și periodic te lovesc mici frânturi ale muncii tale. Pentru că deși copiii devin ceea ce își doresc, o parte din valorile care le pavează drumul sunt cultivate de cuvintele pe care le aud obsesiv și de comportamentele pe care le văd la noi. Ieri de dimineață, cu ochii cârpiți de somn, ne pregăteam de pornit spre școală, puțin îngrijorați de logistica mărțișoarelor. – Doamnei Coca i-ai pus mărțișor? mă întreabă panicat cel mic. Recunosc că până atunci nu am auzit niciodată acest nume. Știam de “Doamna de serviciu/ care ne ajută la curățenie”, dar cu noaptea-n cap fiind, nu am compilat. – Haide, mama, zi-mi că ai pus mărțișor! Tu știi cât muncește Doamna Coca? M-a surprins remarca lui. Plăcut, foarte plăcut! Faptul că a observat un indicator al caracterului uman pe care eu îl subliniez ...
Citește mai mult »

Locul meu preferat din România

Avem o țară frumoasă, pe care am străbătut-o în lung și în lat de când mă știu. Îmi place Delta, ador Bucovina, mă simt minunat la Brașov și la Sibiu, sunt fascinată de zona geografică în care Dunărea devine parte a graniței noastre. Dar locul meu preferat este unul făcut de mâna omului, poate tocmai pentru a-mi demonta mental mitul acela urât cu țara frumoasă, din păcate locuită. Și se numește Complexul Muzeal de Științe ale Naturii Constanța, pe scurt, Delfinariu. Admirația mea pentru Delfinariu vine din copilărie. Sunt un decrețel veritabil care a crescut cu vagi posibilități de a vizita alte țări. În excursiile cu școala ni se prezentau obsesiv fabrici și uzine, realizările mărețe ale partidului și tovarășului,  plus ceva istorie, despre care nu știai cât e de autentică sau fabricată, menită să ne creeze mândria de a fi român. În tot acest context industrial existau două coordonate care ne aminteau că suntem copii și ne place distracția: Grădina Zoo din București și cea cu delfini din Constanța. Cum la Băneasa lucrurile erau cam triste pe ...
Citește mai mult »

Nu există întotdeauna înlocuitori

Știți vorba aceea că nimeni nu este de neînlocuit? Eu da, am auzit-o de atâtea ori încât am început să o cred, mai ales că am văzut cu câtă rapiditate angajați, parteneri, prieteni își găsesc în zilele noastre un substitut. Așa pare, că în vremurile noastre găsim o clonă pentru orice, oricând, fără prea mult efort și fără costuri ascunse. Totuși permiteți-mi să vă spun că este o vorbă cinică și neadevărată. Nu oricine sau orice are înlocuitor. Nici măcar o mașină nu poate fi schimbată cu una care să ne aducă aceleași experiențe, sentimente, doruri. Luăm un model mai nou, mai confortabil, mai economicos, lăsând în urmă o bucățică (tot mai mare dacă judecăm timpul pierdut acum prin trafic) din viață. Dar să lăsăm fiarele și să vă spun cum vine treaba cu oamenii: Într-unul din proiectele de consultanță îmi era greu să înțeleg atitudinea fondatorului afacerii față de angajați. Era ostil fără sens, pentru că oamenii chiar își făceau treaba, îl respectau, colaborau. Dar nici reacțiile lor nu erau cele mai firești, părea o complicitate în durere greu ...
Citește mai mult »

Efortul echilibrului

Nu știu de ce în ultima vreme mă tot bântuie amintiri traumatice din trecut. Este posibil ca propria-mi aniversare să le trezească. Am o teamă reală în preajma ei, a venit la pachet cu o Mineriadă, o internare la Urgențe a cuiva foarte drag, lăuzie, doliu, dureri, neajunsuri. Dar și cu multe cadouri speciale, o petrecere surpriză cu prietenii într-un club, ieșiri la munte sau o serenadă făcută de patru flăcăi adolescenți, aterizați la ușa mea cu toată logistica: tort, confetti, șampanie, flori. Sau ghinioanele din ultima vreme îmi creează impresia că totul e o traumă, o durere, un suspin. Problema nu este că mă trezesc cu flash-uri cu toate situațiile generatoare de lacrimi din trecut. Ci aceea că nu înțeleg de ce nu apar din senin și amintiri frumoase? De ce trebuie să fac eu un efort rațional și voluntar de a-mi aminti toate cele bune pe care le-am petrecut? Care este logica memoriei mele afective? Poate că ar trebui să discut cu un terapeut despre asta. Sau poate că binele și răul vin la pachet, fiecare fiind ...
Citește mai mult »

Urâții care strigă: “Urâta!”

Cu ceva timp în urmă, una dintre cântărețele autohtone a mers la o televiziune de știri pentru un interviu. Nu știu ce s-a vorbit acolo, dar în următoarele zile o captură de ecran deloc flatantă, în care i se vedeau niște riduri de toată frumusețea, a inundat Internetul. Evident, poza era însoțită de o multitudine de comentarii care mergeau de la amuzant spre grețos despre speța asta nemaiîntâlnită. Ai zice că a îmbătrâni e o boală rușinoasă, transmisibilă, numai bună de arătat cu degetul. Ceea ce m-a minunat nu a fost neapărat vâlva creată de ridurile unei femei, cunosc prea bine valul de stereotipii care te lovește odată cu înaintarea în vârstă. Ci faptul că cei mai acizi comentatori erau bărbați care puteau fi cu ușurință plasați departe de standardele clasice de frumusețe. N-ar fi elegant să descriu câteva din atributele fizice, dar, credeți-mă pe cuvânt că nu erau nici atletici, nici pocnind de sănătate, nici numa’ buni de pus în reclame la șampon sau pastă de dinți. Chiar îmi venea să întreb pe câte unul: “prietene, tu ...
Citește mai mult »

Tristețea copiilor minune

Răsfoind ziarele online am ajuns la o știre tristă, ca mai toate știrile din ultima vreme. Care vi se va părea insignifiantă în noianul de drame colective, dar vă asigur că poate schimba niște perspective. Așadar un copil minune al filmului internațional, Austin Majors, ajuns acum la 27 de ani, a murit ieri într-un adăpost destinat oamenilor fără locuință. Practic un puști simpatic și talentat, care a jucat într-un serial de mare succes la vremea lui, NYPD Blue, și care a fost premiat pentru virtuozitatea sa, a ajuns un adult fără casă, masă, carieră, perspective, găsindu-și prematur sfârșitul. Văd foarte mulți părinți care își doresc copii precoce, care să aibă succes major la vârste minore. Și când le spun că precocitatea și talentul sunt greu de dus, mă privesc ca pe o nebună. Își închipuie probabil că am toate motivele să mă port precum vulpea care nu ajunge la struguri, decretând astfel că sunt acri. Realitatea este alta: am învățat că a crește copii înzestrați (gifted cum zice americanul) este la fel de greu cu a-i sprijini pe ...
Citește mai mult »

Lecția care chiar trebuie învățată

Ne-am obișnuit să ne descurcăm, fiecare pentru noi și ai noștri. Asta e România, țara oamenilor descurcăreți. Despre reforma în educație vorbim doar din perspectiva propriilor nevoi: copilului meu să îi fie bine! Să găsim o școală care nu cade pe el, cu profesori buni pe meserie și echilibrați la cap. Restul trebuie să se descurce! Nu ne interesează egalitatea de șanse, noi știm să ni le facem pe ale noastre. Numai că ne mirăm apoi de migrația pandemică, de faptul că nu găsim oameni să angajăm, de vandalismul din spațiul public, de aerul irespirabil. Trăim într-o lume cu grupuri sociale interconectate, e tot mai greu să rămâi în bula ta, pe un norișor pufos. Cu medicina e la fel. Avem bani de mers la cabinete private, ducă-se pe pustii spitalele de stat! Până când te prinde o urgență medicală prin Văscăuții de Sus, în condiții meteo care nu permit aterizarea elicopterul SMURD! Cutremurele de ieri din Turcia ar trebui să ne trezească la realitate. Nu de mișcări telurice trebuie să ne temem, pentru că acestea nu pot fi controlate, ...
Citește mai mult »

Cine va câștiga războiul dintre inteligența umană și cea artificială?

De când cu jucăriile astea de comunicare cu AI numite chatbot, au reînceput discuțiile mai mult sau mai puțin apocaliptice despre cum inteligența artificială devine începutul sfârșitului pentru omenire. Unii analiști văd astfel semne tot mai clare că roboții ne vor lua joburile, ne vor pârjoli visele și ne vor hăitui pe toți, precum în filmele proaste cu mașinării mari, urâte și defecte, scăpate de sub control. Mă știți, nu-mi plac abordările prăpăstioase/ abisale, deci mă abțin de la comentarii. Dar inspirată de de mai vechi și pertinent comentator al blogului, am purces la a întreba fix la sursă cum stă treaba. Așadar mi-am făcut cont pe platforma de chat Open AI și după ce am mai lăsat încă o dată spre procesare datele mele personale unei corporații, am aflat răspunsul la cea mai arzătoare întrebare pentru omenire: Cine câștigă în războiul dintre inteligența umană versus cea artificială? Primul răspuns a fost echilibrat: Al doilea un pic amenințător: Al treilea redundant și cu periaj de marketing: Concluziile sunt la îndemâna fiecăruia. În ceea ce mă privește am conchis că până ...
Citește mai mult »