Suma grijilor parentale

Părinții noștri au avut puține ajutoare în ceea ce ne privește. Am crescut aproape singuri sau cu ajutorul fraților mai mari, instituția bonei nu exista pe atunci, iar bunicii încă lucrau pentru propășirea planului cincinal. Logistica hainelor murdare, mai ales iarna, era un coșmar, curățenia casei, o corvoadă, iar gătitul un deziderat, pentru că rareori găseai ce îți trebuie pentru o masă copioasă. Dar și puține griji: era școala, prioritatea absolută pentru generația mea, poate vreo pasiune (un sport sau ceva din domeniul artistic) și siguranța noastră fizică. Adică să fim sănătoși, mâncați, odihniți și acasă la o oră rezonabilă. Nu am avut niciodată pachet de mâncare la școală, practic 4-6 ore cât petreceam pe acolo reprezentau o pauză alimentară absolut rezonabilă. Nici sticlă de apă, dezinfectant, șervețele, telefon (încărcat), pastile de gât/ cap/ burtă. Părinții de azi au multe ajutoare, bone, bunici, comunitate, creșe. Avem uscător de haine, blender, aburitor, aspiratoare șmechere, after school, before school, cluburi, meditații la un click distanță. Dar și multe griji. Școala a rămas o prioritate, tinzând acum spre nivelul de obsesie. Pasiunile ...
Citește mai mult »

Cum mai stau lucrurile în piața muncii?

De la foarte prost în sus: – companiile mari anunță disponibilizări la fel de mari, firmele mici se închid pur și simplu, fără să le plângă nimeni de milă; – a crescut numărul pensionărilor anticipate, ceea ce este o formă de șomaj ascuns (nu se prea vrea nimeni acasă când are un job stabil); – candidații reclamă faptul că aplică în disperare și nu reușesc să obțină oferte ferme de angajare – cel mai mare număr de aplicări despre care am cunoștință vine de pe LinkedIn, unde cineva se plângea zilele trecute că din 1400 de aplicări nu a primit nici măcar o promisiune sau o amânare; – creșterile salariale mai așteaptă; – statisticile oficiale zic că au crescut cazurile de subocupare, adică de angajați care ocupă locuri de muncă sub pregătirea lor profesională. Oficial însă ne merge bine. Ce e de făcut? – ajută întotdeauna un fond de rezervă; – nu plecați din firme la presiunea managementului, consultați avocați, prieteni, consultanți să luați cea mai bună decizie profesională, financiară și legală; – rămâneți conectați la știri, rețeaua de prieteni și cunoștințe, evenimente pentru a ...
Citește mai mult »

Șirul vrăbiuțelor

O vrăbiuță prea ciripitoare a plecat spre mare, I s-a alăturat o vrăbiuță cam cheltuitoare. A treia vrăbiuță, foarte folositoare, a făcut șirul mai mare, A patra, iubitoare de soare, a răspuns la chemare, S-au făcut chiar cinci vrăbiuțe, doritoare de mâncare! A șasea vrăbiuță a căzut în visare, Iar a șaptea s-a mirat cam tare. A opta duce o scrisoare, A noua a cam uitat să zboare, Dar zece vrăbiuțe călătoare ajung acum la mare!    (Cine zice că poveștile nu pot avea rime? )
Citește mai mult »

Motivaționalul zilei

Știrea zilei vine din India, unde un cuplu a deschis o clinică de înfrumusețare unică în lume. Cei doi soți și-au construit afacerea pe o mașină a timpului care te întinerește, fără efecte adverse sau durere, cu până la 40 de ani. Ați citit bine: oamenii au declarat că au importat din Israel un aparat cu ajutorul căruia se poate călători în timp, întinerind astfel în mod remarcabil. Și întreaga strategie de promovare s-a învârtit în jurul unei femei de 60 de ani care a ajuns să arate de 21 folosind miraculoasa mașinărie. În caz că vă întrebați, cea mai mare sumă cheltuită de clienții ascuțiți la minte și generoși la portofel a fost de 21.000 de dolari. Abia după vreo cinci ședințe doamna în cauză s-a prins că nu prea e treabă bună cu aparatul importat din Israel. Cei doi antreprenori indieni au reușit să câștige 4.000.000 $ din afacerea cu pricina, până când au început reclamațiile la Poliție. Pare stupid de-a dreptul ca cineva să creadă că există o mașină a timpului care te întinerește. Dar ...
Citește mai mult »

Diplome pe profit

Pe când copilul cel mare era școlar mic, moda concursurilor școlare scăpase zdravăn de sub control. Se vorbea deja despre portofoliul educațional al elevului, așa că în numele acestui concept mirabolant, cadrele didactice ne sugerau (ceea ce știm cu toții că în grup devine o presiune) să le bifăm pe toate. Și erau multe! Deveniseră așadar o adevărată demență în care toată lumea părea a câștiga ceva, mai puțin copiii care erau tot mai stresați, obosiți și tracasați ca aproape săptămânal să treacă prin emoțiile unor competiții. Și, mai ales, prin presiunea clasamentelor de final și a împărțirii de trofee. Am și acum o cutie uriașă cu diplome și medalii pe care noi am plătit mulți bani, iar Cristi multe emoții inutile. Inițial am spus pas la multe dintre ele. Dar sistemul era șmecher, bine pus la punct. După fiecare etapă apărea validarea: “ai luat aur/argint/ bronz la etapa a doua a concursului X”. Evident că la următorul concurs voiau toți din clasă în speranța că vor fi și ei campioni medaliați! De fapt din toată nebunia ...
Citește mai mult »

Despre burnout

În urmă cu 20 de ani specialiștii în sănătate publică estimau o inerentă pandemie de depresie. Au avut dreptate, trăim acum prorocirile lor și din păcate nu avem încă pârghiile să stopăm acest fenomen. Depresia, anxietatea, dependențele, deficitul de atenție, agresivitatea dusă spre patologic au devenit practic noua normalitate. Nu este de mirare că și relațiile de muncă s-au schimbat. Că dacă până acum concediile medicale erau cauzate de diverse patologii ale organelor interne, apar tot mai des episoade de incapacitate date de dezechilibre mentale. Se vorbește tot mai mult despre sănătatea psihică și parcă din ce vorbim, mai rău facem. Pentru că de la vorbe la fapte e cale lungă și anevoioasă. Care sunt principalele cauze ale problemelor noastre? Acestea apar în mod cert ca o consecință a incapacității de a ne adapta la lumea în care trăim. Care e defectă! Nu doar că ne otrăvim corpul hrănindu-ne cu mizerii vag comestibile, respirăm un aer tot mai murdar și ne batem joc de oasele și mușchii noștri stând în fund la maturitate mai mult ca bebelușii. Dar și mental suntem ...
Citește mai mult »

Norocoșii

Cu ceva timp în urmă am lucrat cu un director a cărui firmă care era aproape de faliment. Lucru deloc surprinzător, organizarea fiind la nivelul Evului Mediu, iar mentalitatea în zona mafiei siciliene. Să nu vă închipuiți că persoana în cauză încerca să analizeze cauzele și să încerce ceva diferit, ci făcea exact ceea ce l-a dus spre succes și apoi spre eșec, sperând la rezultate diferite. Știți, probabil, că unul dintre cei mai deștepți oameni ai planetei zicea că aceasta este definiția nebuniei: să faci mereu la fel și să te aștepți la rezultate altfel. Ei bine, una dintre surprizele vieții este că uneori nebunii chiar ajung la rezultate diferite, pentru că indiferent cât sunt ei de consecvenți, lucrurile, contextele, oamenii din jur se schimbă. Și invariabil urmările acțiunilor nebunești. Ei bine, directorul nostru avea, ca fiecare dintre noi o supărare. Nu că a reușit să dea cu oiștea de gard, nici că făcea niște matrapazlâcuri incompatibile cu legea și morala. Ci că toată lumea îl crede norocos. Că tot ce a reușit (pentru că o ...
Citește mai mult »

Dependența de rău

Săptămâna trecută a apărut printre noianul de știri triste, una și mai tristă, despre gestul fatal de a-și lua viața al unei angajate, cauzat de presiunile suferite la locul de muncă. Persoana în cauză fusese diagnosticată cu depresie, motiv pentru care s-a discutat mult despre lipsa de empatie din firmele românești. Situația cu pricina este una care poate fi dezbătută mult și bine fără să putem găsi adevărul absolut. Depresia (cea adevărată, diagnosticată, nu cea de care se plâng influencerii) e o boală foarte grea, incapacitantă. Iar contextul economic deloc prielnic împinge firmele la gesturi incompatibile cu legea și morala, nu doar în România, ci peste tot în lume. Canalele TV au preluat știrea puțin mai echilibrat. Deși, în opinia mea, dreptul la demnitate ar trebui să ne rămână și după moarte. Nu cred că este cineva confortabil cu ideea că după ce se duce, detalii intime precum starea de sănătate psihică sau decizii privitoare la locul de muncă vor fi forfecate și analizate la TV în intervale orare cu maximă audiență. În online însă, lucrurile au degenerat ...
Citește mai mult »

Subiecte noi, dar foarte vechi

True story: cu foarte mult timp în urmă, recrutam pentru angajatorul meu, firmă din IT, o poziție tehnică. Au cred că au fost cinci candidați intervievați în primă fază, era ceva destul de greu de acoperit. Unul dintre ei s-a remarcat printr-o atitudine foarte ostilă, intimidantă. Replici în doi peri, răspunsuri pe lângă subiect, glume anapoda. Asezonate cu niște pretenții salariale cu mult peste media celorlalți. Eram tânără și foarte politicoasă de a avut atâtea de demonstrat, azi nu i-aș mai da nici două minute din timpul meu. Am încheiat cu succes proiectul, toți candidații respinși au primit un mail de feedback, care că nu avea experiența necesară, care că cerea salariu peste buget. Unul dintre ei, ghiciți voi persoana, a ținut morțis să se facă din nou remarcat, răspunzându-mi că știe sigur că tot procesul de selecție a fost o mascaradă și că am primit mită pentru a angaja un prost. Plus multe alte mesaje drăguțe ulterioare, să-mi intre bine în cap cât sunt de praf. De atunci n-am mai trimis feedback celor care îmi dovedeau ...
Citește mai mult »

“Pentru că așa zic eu!”

Încep textul de azi cu o mărturisire: singura mea restanță din facultate a fost la Istoria Pedagogiei. Dar oricât de vagi ar mai fi amintirile mele despre referința pe care o fac în introducerea acestui text, argumentele mele sunt valide. De ce? Pentru că așa zic eu. Cum adică cine sunt eu?!? Așadar cândva, în trecutul foarte îndepărtat, pe când educația formală era doar pentru bogați, norocoși sau ucenici, a existat o practică pe care azi am considera-o barbară: umilirea învățăceilor. Elevii de atunci erau trimiși la cerșit, astfel încât să învețe să se lepede de Ego și să-și cunoască exact locul în lume. Practica umilinței în învățare a continuat într-o formă sau alta până în prezent. Doar că de la cerșitul organizat s-a trecut la alte forme de a supune minți și orgolii. Știm cu toții că discipolii își puteau pedepsi aspru ucenicii, tocmai pentru a-i învăța că există întotdeauna un stăpân. În prezent abuzurile au devenit preponderent verbale, dar găsim încă șuturi în fund dacă le căutăm pe unde trebuie. A nu se înțelege că există ...
Citește mai mult »