Necazurile nu iau pauză de Crăciun

A venit acel moment din an în care pe grupul de Facebook al comunității noastre au început anunțurile de tipul “vreau să donez o masă caldă/ cadouri/ brad pentru o familie nevoiașă”. Este frumos să ne gândim la alții, dar mă întreb dacă nu cumva cei care își strigă public generozitatea o fac pentru a se simți mai bine în pielea lor și nu neapărat pentru a le face altora viața mai frumoasă. Pentru că găsești la tot pasul loc de fapte bune, nu trebuie să ceri consultanță online. Sunt mulți oameni încercați și nu știu cât îi ajută doar o masă copioasă de sărbători. Crăciunul ne îndeamnă să fim mai buni, dar oamenii suferă de frig sau alte neajunsuri și în ianuarie sau februarie, au nevoie de utilități și în mai, iar de hrană chiar și în august. Bunăvoința nu ar trebui să fie cu termen de valabilitate. În plus, cei care au trăit în sărăcie își amintesc cu amărăciune gesturile de generozitate sezonieră, spunând că sunt mai grele decât lipsurile. Pentru că generează false speranțe de ...
Citește mai mult »

Cadoul neprețuit

Am scris o nouă poveste pentru copii. Și nu numai:  A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici nu aș avea ce povesti, a fost odată un om bătrân și încercat de viață, care locuia într-un oraș atât de vesel și de colorat, că părea de turtă dulce. Poate de aceea îl știa chiar toată lumea, pentru că pe cât de multă voioșie era în jurul lui, pe atât de multă tristețe părea că are în interior. Nimeni nu-și mai amintește de supărările lui. Dar sigur au fost multe și grele, pentru că acum abia dacă-și mai saluta vecinii, singura sa contribuție în comunitate fiind grija ca gospodăria să-i fie la fel de curată, veselă și îngrijită ca a celorlalți. Iată și altceva ce poate părea fără explicație: pentru prima oară de când îl cunosc cei din jur, bătrânul nostru s-a decis să petreacă de Crăciun. Să-și împodobească un brad, să pună ceva dichisit pe masă, deși nu avea pe cine să invite la ospăț, și să-și cumpere un cadou simbolic pentru toate reușitele de peste ...
Citește mai mult »

Povestea unui brăduț drăguț

Ieri am împodobit primul brăduț al iernii, cine mă urmărește de mult în Social Media știe că în fiecare iarnă decorez minim 2-3 înainte de cel din livingul familiei, supremul absolut al brazilor de Crăciun! (Glumesc, pomul nostru e mereu la fel, cu aceleași ornamente cumpărate în primul decembrie în care ne-am mutat în sat, la care se adaugă cele primite de la prieteni. Diferă mărimea, după cum sunt câștigate negocierile, unii vor pe opulență, eu îi prefer pe cei mai piperniciți.) Este primul an în care conștientizez nevoia mea impulsivă de a decora în anotimpul rece și încep să cred că neajunsurile copilăriei mă bântuie mai mult decât aș crede. Se găseau greu brazii pe atunci, împodobirea lor fiind considerată o amenințare insidioasă pentru partid. De multe ori reciclam pomul de la serbările grădiniței unde era educatoare mama mea. Adică un băț cu trei crengi adus de vreun părinte după multiple intervenții. Exista și o soluție de backup, o chestie de plastic ce se prezenta destul de ireal, în plus era imposibil de montat într-un interval decent de ...
Citește mai mult »

Definiția bogăției

Până ieri am definit bogăția într-un mod rațional, convențional. Cantitativ și financiar. Adică mulți bani. Suficienți cât să-ți permiți orice și oricât. Ba chiar în frumoasa vacanță din Sardinia, stând liniștită la o terasă într-un port de bogați, mâncând cea mai simplă și mai bună pizza ever și uitându-mă la niște bijuterii de yachturi, mi-am dorit să fiu de acolo. Indecent de bogată. Ieri am fost la înmormântarea mătușii mele, într-un sat pe care-l putem considera diametral opus față de Porto Cervo. Un moment extrem de trist, dar cumva inevitabil, în care mi-am reamintit că oricât ne împuținăm încă suntem o familie și tot ne rămân uși pe care să le deschidem, mese la care să ne așezăm sau umeri pe care să plângem. Acolo, în marea de haine cernite și de ghete înecate în glod, am văzut doi oameni mai bogați ca toți bogații: un copil care a primit 30 de lei, bucurându-se de parcă tot Raiul i s-a arătat în față și o bătrână în ai cărei ochi albaștri era un senin cum nu cred că ...
Citește mai mult »

Probleme ale omenirii

Avem războaie, foamete, inegalități sociale dureroase, educație formală în picaj la nivel global. Încă ne chinuie boli incurabile, fenomene naturale extreme, catastrofe de tot felul. Și, în continuare, ne păstrăm falsul privilegiu de a fi extrem de răi unii cu alții, gratuit, doar pentru că vrem și putem. Mi-am început dimineața cu un interviu dat de actorul Adam Driver (foto sus) care în ciuda unei cariere de invidiat, încă este mai cunoscut datorită aspectului său fizic atipic comparativ cu tiparele show-biz-ului american, decât pentru talentul său actoricesc incontestabil. Și evident că exact asta a rămas problema numărul unu a oamenilor din presă: cum se simte un urât la Hollywood? Ar vrea să semene mai degrabă cu Robert Redford decât cu Al Pacino? I-ar fi mai ușor dacă ar fi frumos? Și variațiuni pe tema rățuștei cele nasoale care nu se transformă pe veci în lebădă. Omul nostru pare deja imun la genul acesta de discuții, răspunzând echilibrat și foarte diplomat într-un context în care părea mai justificat să întrebe la rândul său: “băi, ești prost, vrei un interviu sau ...
Citește mai mult »

Rețeta mediocrității

Aș fi vrut să vă scriu azi despre ghetuțe, daruri, generozitate. Dar am făcut imprudența de a citi presa și mi-a trecut cheful de Seninia. Printre vești care mai de care mai apăsătoare, am aflat că rezultatele elevilor români la testele PISA sunt un pic mai proste decât au fost până acum. Adică dezastruoase oricum. Nu ne trebuie o evaluare globală să realizăm că lucrurile sunt în continuu picaj. Există în continuare un decalaj uriaș între mediul rural și cel urban, o problemă greu de gestionat privind resursele umane, digitalizarea înseamnă încă un proiector și un laptop la catedră, conținuturile par desprinse din vremurile lui Creangă. Se tot implementează chestii care nu au un suport științific, se evaluează eficiența lor după ureche, disciplina a devenit un deziderat utopic. Practic școala românească a devenit un cobai gras și bătrân care aleargă absurd pe o rotiță de lemn. Și acum vine bomboana de pe colivă: actualul ministru al educației admiră, în acest context, reziliența sistemului. Asta era de observat în toată catastrofa, că nu picăm abrupt. Numai că de pe penultimul ...
Citește mai mult »

Și copiii au dreptul să fie supărați

Deseori aud, mai ales la părinții din jur, că cei mici n-ar avea motive de supărare. Au mâncarea asigurată, jucării în exces chiar, un mediu de trai bun, deci zero motive să fie nervoși. Ba mai mult, n-au nici dreptul de a izbucni în plâns sau furie. Doar oamenii mari au griji pe măsură și doar lor li se cuvine să fie supărați. Ei au motive reale de furie. Dar, oricât de greu ar părea de crezut, și copiii au problemele lor. Nevoi rămase fără de răspuns, frustrări, necazuri. Dacă pe noi ne enervează feedback-ul părtinitor al șefului, de ce nu i-ar supăra și pe ei cel al profesorilor? Dacă pe noi ne jignește teribil să ne zică un prieten că suntem imaturi, pe ei de ce nu i-ar supăra apelativul de “bebeluș”? Dacă nouă ne este teamă de evaluarea de final de an, ei de ce nu s-ar teme de un test? Doar pentru că pe umerii lor nu stau grijile unei familii, nu înseamnă că viața lor e o înșiruire lină de emoții pozitive. Poate că ...
Citește mai mult »

Cea mai importantă abilitate pentru viitor

Cred că nu mai există dubiu: inteligența artificială face deja parte din viața noastră și va avea o pondere din ce în ce mai mare. Piața muncii se va redefini, învățarea își schimbă coordonatele, vom fi asistați de roboți în domenii pe care nici măcar nu le vedem venind. Informația este de mult la doar un click distanță. Iar arta devine, și ea, subiect de discuții aprinse în contextul autorilor virtuali. Cum ne pregătim copiii pentru viitor? Care va fi cea mai importantă deprindere? În mod cert cele care vor conta din ce în ce mai mult sunt abilitățile pur umane, iar inteligența emoțională devine cea mai de preț. Ca părinți, suntem convinși că ne pregătim copiii pentru războaie ale minții și forțelor fizice. Că trebuie să îi învățăm arta manipulării, a alianțelor feroce, a luptelor atroce. În realitate, astfel le așternem drumul pentru a se implica în luptele altora. A se lăsa manipulați. A fi soldați mediocri pe fronturi absurde. Într-o lume în care se vorbește tot mai mult despre depresie, anxietate și singurătate devenite pandemice, nu mușchii sunt ...
Citește mai mult »

Cuprinsă de magie

Dragă Moș Crăciun, Am fost foarte cuminte în acest an. Poate să fi mai păcătuit cu vorba, dar clar am fost model de urmat în ale faptelor. Deci mă aștept la cadouri. Și las câteva idei: 1. Fondul de ten ideal. Care nu e nici gri, nici galben, nici verde, nici portocaliu. Nici tencuială, nici subțire de parcă-i cremă hidratantă. Care nu irită ochii, nu se strânge prin riduri, nu costă o avere și nu are nevoie de primer, pudră de setare, praf se unicorn și rugăciuni să rămână pe ten. 2. Un abonament lunar pentru huse de telefon, cu folii incluse. Cam atât de repede le terfelesc, de fapt le fac pulbere în primele 24 de ore de la achiziție și apoi următoarele 30 de zile mă întreb dacă mai are sau nu sens să cumpăr altele. 3. O vrajă pentru răbdare infinită. Îl cer pentru o prietenă, la mine clar e în dotarea standard! 🙄 4. Cel mai urât pulover urât! De fapt un bluzon ca cel din poză chiar mi-ar fi mai util. Îmi doresc de mult unul, ...
Citește mai mult »

Nu există frumos fără urât, bine fără de rău și viață fără de moarte

Cu ceva timp în urmă am primit un comentariu foarte urât la una dintre poveștile mele, cea cu ariciul, care este inspirată chiar dintr-o pățanie reală din curtea noastră. Nu mă deranjează critica, mai ales că online generează trafic, iar eu am mereu cuvintele la mine să răspund corespunzător. Dar nu voi publica niciodată comentarii care conțin cuvinte jignitoare sau opinii răutăcioase deoarece consider că acestea nu au ce căuta la subsolul poveștilor mele. Dar ce necaz avea? Practic cititorul respectiv m-a catalogat drept o nebună sadică pentru că mi-am permis să scriu o poveste care, deși se încheie într-o notă pozitivă, trece cumva printr-o gamă mai largă de emoții. Tocmai pentru că am crescut cu “Puiul” lui Brătescu-Voinești, încerc să evit finalurile triste. Îmi amintesc că plângeam de mi se înnodau lacrimile în barbă când auzeam că pasărea își abandonează puiul rănit, mi se părea incredibil de trist și nedrept. Totuși acum, ca adult, știu că atunci când am de luat o decizie, trebuie să aleg sacrificiul cel mai mic. Că în viața reală dreptatea devine uneori ...
Citește mai mult »