Trei lucruri de care le uităm în educaţia copiilor noştri

Aproape toți copiii din generațiile actuale sunt implicaţi în activităţi şcolare şi extraşcolare. Participă la concursuri, fac pian, engleză, japoneză, matematică intensiv sau, mai nou, cursuri de programare. Fotbal, înot, karate şi jiu jitzu brazilian. Actorie, dicţie, dezvoltare personală şi cursuri de gătit. Este o efervescenţă maximă pe frontul învăţării formale. Practic acum totul se învaţă programat, asistat, evaluat şi reprogramat în caz de nereușită. Nimic nu mai este întâmplător, viaţa are un orar strict şi bine pus la punct, pentru că plictiseala naşte monştri, iar lenea mediocri. Îi înţeleg pe parinţii care îşi ţin copiii ocupaţi. Dar nu pot să nu văd efectele acestui stil aproape cibernetic de a educa. Dăm vina pe pandemie, pe lipsa de socializare, pe ecrane, pe sistemul de învăţământ pentru apatia sau nervozitatea celor mici. Dar realitatea este că au aceleasi nevoi pe care le aveam şi noi, doar că în cazul lor nu-şi găsesc decât foarte rar împlinirea: 1. Autonomia. Ştiu că pare absurd să vă zic că un copil de 4-6-8 ani are nevoia şi dreptul de a-şi asuma singur ...
Citește mai mult »

Nici Oscarurile nu mai sunt ce au fost

Industria cinematografică se schimbă şi ea, după cum e normal şi firesc. Aşa cum Apple a transformat-o pe cea muzicală, Netflix a adus cinema-ul în casa fiecăruia dintre noi, modificând regulile jocului la contorizarea succesului unor pelicule. Premiile Oscar au rămas totuşi la fel: o mână de oameni îmbrăcaţi frumos, care mimează implicarea în diverse cauze sociale/ de mediu/ [mai introduceţi voi aici categorii] şi care se aplaudă unii pe alţii pentru munca lor. Este evident că în vremurile în care jurnalele de ştiri par a descrie, seară de seară, sfârşitul iminent al lumii, oamenilor nu prea le mai pasă de rochia mirabolantă a unei nominalizate, de papionul simbolic al unui regizor, de prezenţa sau absenţa femeilor şi minorităţilor sexuale pe lista de câştigători sau de multiplele nominalizări ale altui film corect politic. Aseară lucrurile s-au arătat similar. Aceleaşi dive perfecte, cadre superbe, chestii vaporoase, mulţumiri emoţionante. Plus un moment pe care eu îl consider regizat, dar care ţine prima pagină a revistelor lucioase, este deja viral şi intens memat în Social Media, generând numeroase analize pe script: Aşadar ...
Citește mai mult »

Înainte să le cereți copiilor note mari, diplome și trofee, învățați-i să-și lege șireturile!

În copilăria mea, nu exista să intri la școală fără să știi să-ți faci fundă la pantofi. Iar în grădiniță, aranjatul hainelor pe scăunel înaintea somnului de la prânz era ritualic. Am avut o surpriză așadar atunci când copilul cel mare a început clasa întâi și nu exista ședință cu părinții în care să nu fim rugați a-i învăța pe cei mici să-și lege șireturile. Pentru că timpul din pauze era scurt, copiii vor atenție și este suficient un pantof descheiat ca să creeze un întreg lanț de nevoi similare. Dar se poate și mai rău. La copilul cel mic văd că s-au schimbat radical lucrurile: deja părinții sar la beregata celui care le educă odraslele pe motiv că nu-i ajută cu deprinderi care trebuiau de mult însușite de către cei mici. Competitivitatea părinților a rămas totuși aceeași. Cred că indiferent de vârstă toți cei care am avut părinți implicați am fost certați pentru note, performanțele școlare sau extra-școlare. Și asta facem și noi, acum, cu odraslele noastre. A le cere copiilor să aibă calificative bune nu-i rău, atât ...
Citește mai mult »

Veverița cu poftă de alune – acum şi pe YouTube

Surprinzător sau nu, poveştile mele de adormit copiii sunt cele mai citite de pe blog. Şi deja au ajuns să circule în format audio şi video, prin proiecte care nu-mi aparţin, dar n-au cum să nu-mi fie dragi. Poveştile sunt făcute să fie auzite. Dar m-am gândit că ar fi frumos să le ofer copiilor care le gustă şi ceva suport vizual. Aşa a apărut canalul de YouTube Povestile Valentinei. Unde deja exista un teaser al Veveriţei cu poftă de alune, povestea inspirată chiar de mine şi comportamentul meu alimentar din pandemie: Să animezi poveşti este mai greu decât credeam! Ideea acestor scurte filme este aceea de a trezi interesul celor mici pentru a citi. Nu le-am vrut prea gălăgioase sau dinamice, fiind, totuşi, gândite pentru a fi spuse seara, la culcare. Oricum, dacă vă place ideea, animaţia, povestea şi dacă mai doriti şi altele, abonaţi-vă la canalul de YouTube, daţi un like sau lăsaţi un comentariu. Si nu uitaţi că poveştile din zilele noastre nu mai circulă doar din gură în gură, ci şi din Share în ...
Citește mai mult »

A înțelege/ înțelegere

Dintotdeauna omenirea a avut nevoia de a înțelege: de ce plouă, care-i treaba cu stelele, vulcanii, cutremurele? De ce se întâmplă într-un fel sau altul? De ce îmbătrânim? La nivel individual avem aceleași necunoscute care ne bântuie: de ce a spus/ făcut/ dat/ cerut/ dus/ adus? De ce da? De ce nu? De ce el? De ce ea? Doar că uneori nici cei mai înțelepți din sat sau cei mai școliți savanți nu au răspunsuri la întrebări, altminteri banale. Și atunci inventează unele, doar să nu pară că n-au soluții. Religia a apărut în urma acestei nevoi. Ce nu știm noi, știe Divinitatea. Ce nu putem noi, poate Dumnezeu. Ce nu iertăm sau nu putem pedepsi noi, se iartă și pedepsește acolo sus. Doar că și așa tot ne bântuie necunoscute sau necunoscuți. Ne pierdem somnul, liniștea și zilele încercând să înțelegem ceea ce deseori nu are o logică firească. Așteptăm o concluzie, fie ea și negativă, doar ca să ne fie clar măcar finalul. Realitatea este că zbaterea pentru înțelegere este dătătoare de angoase și depresii. Ideea nu ...
Citește mai mult »

Lucruri importante de care ne cam doare în dos

Recenta împrăştiere pandemică a bolii care ne-a ţinut în case, ne-a lăsat fără oameni dragi sau cu multiple sechele, ne-a amintit de vechea vorbă din bătrâni care ne spune să ne rugăm de sănatate că este mai bună decât toate. Bine, n-ar trebui să ne zică vorbele din popor chestiile aflate la mintea cocoșului, este mai mult decât evident că boala e nasoală. Dar cât timp suntem bine, ni se pare un dat natural, o chestie care ni se cuvine, aşa că ne permitem să ne jucăm ruleta rusească cu corpul nostru, intoxicându-l cu diverse, epuizându-l, lipsindu-l de cele necesare. Ni se pare mai importantă aparenţa: hainele, sânii, pătrăţelele. Şi abia la primele semne de boală ne vine, temporar, mintea la cap. Şi pacea este un concept subapreciat în zilele noastre. Eu am crescut cu propaganda comunistă care ne omora cu ideea de pace, în vremuri care parcă nu păreau aşa conflictuale ca cele recente. Îmi amintesc că am filmat la gradiniţă un soi de spot pentru un jurnal de ştiri în care tăiam cu roşu un ...
Citește mai mult »

Haters Gonna Hate

Citeam undeva că 70% dintre interacțiunile umane sunt orientate negativ, adică reprezintă critici, bârfe, certuri, înțepături. Cumva are sens, nu doar că emoțiile negative creează o conexiune mai activă între partenerii de discuții, dar au și componenta de învățare, adaptare. Dacă ne uităm în jurul nostru pare un procent real. Gura lumii slobodă mai repede zice de grijania maternă decât de calitățile, realizările, succesele celor din jur. Şi dacă se apucă să laude, în final tot la concluzia deloc măgulitoare că a existat acolo, în merite, doar componenta noroc/ pile/ bani/ astre favorabile. Şefii, femeile frumoase şi succesele altora sunt cele mai detestabile elemente. Urmează micile sâcâieli inerente în interacţiunea dintre oameni: unul întârzie, altul e zgârcit, unul nu face, altul nu drege. Cred că suntem cu toţii conştienţi de această realitate: că toti facem parte dinntr-o maşinărie toxică de propagandă socială şi că avem de ales ce şi cum spunem sau cât şi de ce ascultăm. Dar nu doar spusul este problema. Ci mai ales tendința noastră firească de a pleca urechea mai degrabă la critici decât spre ...
Citește mai mult »

Trei lucruri învăţate din interacţiunea cu oamenii

Nu ştiu să estimez la câte interviuri de selecţie am participat în postura de intervievator. Multe, oricum. Şi o parte din lucrurile pe care le-am învăţat acolo, mă ajută foarte mult în interacţiunile de zi cu zi pe care le am cu cei din jur. Pentru că ţin la voi şi pentru că mi se pare că dacă avem nevoie de ceva zilele acestea, comunicarea aceea adevărată ar fi prima pe listă, vă spun azi un strop din secretele mele profesionale. Aşadar: 1.Oamenii sunt foarte sinceri şi direcţi dacă întrebările pe care le primesc sunt sincere şi directe. Chiar dacă uneori sunt puşi în încurcătură de faptul că nu-şi pot construi şi elabora în mod diplomatic răspunsurile, o astfel de abordare îi ajută ca la finalul discuţiei relaţia cu cealaltă persoană să fie mai autentică şi funcţională. Probabil că vi se întâmplă şi vouă să interacţionaţi cu oameni care vă iau pe ocolite, pun patru întrebări ajutătoare şi creează cel putin două scenarii să afle cât vă costă lunar locul de parcare din faţa blocului. Discuţiile devin nu ...
Citește mai mult »

Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război

Nu cred că e cineva care să nu ştie de războiul care se poartă cam aproape de graniţele noastre. Peste noapte o criză sanitară a fost înlocuită de una umanitară, ambele generatoare de emoţii puternice şi reacţii pe măsură. Şi ca în toate celelalte contexte similare discuţiile, energiile, timpul, analizele sunt toate îndreptate spre a gestiona situaţia dificilă. Ceea ce nu aţi observat poate, este scuza devenită perpetuă deja, a brandurilor şi oamenilor: ştim că e război, dar trebuie să şi trăim/ călătorim/ să ne bucurăm/ cumpărăm. Practic a devenit detestabil social să faci altceva decât să jelesti sau ajuţi. Pentru că aşa suntem învăţaţi să privim viaţa, în alb şi negru, iar dacă unii sunt pe partea întunecată a sorţii, noi trebuie să dăm măcar cu puţin cenuşiu peste omătul nostru. Este adevărat că atunci când unii suferă, poate părea indecent ca tu să te bucuri. Este împotriva legilor doliului, empatiei, umanităţii. Problema este că viaţa însăşi este o înşiruire de momente nefericite şi fericite. Şi dacă stai să-ţi umbreşti de fiecare dată puţinele momente de bucurie ...
Citește mai mult »

Vremuri tulburi și oameni la fel

În urmă cu ceva vreme, LinkedIn a început să-mi arate postările tot mai dese ale unei colege de breaslă. Antreprenoare de succes, mamă, femeie atrăgătoare, ar fi avut multe de spus și arătat, doar că textele erau inițial însoțite de poze care o prezentau în aceeași ipostază și conțineau tot soiul de bizarerii vag psihotice. Lucrurile au devenit de-a dreptul înspăimântătoare când colega cu pricina a început să lase online lucruri foarte personale şi urâte: amintiri din copilăria proprie, deloc plăcute, apoi din cea a copiilor ei pe care declara senin că i-a bătut pentru că nu îşi făceau curat în cameră, accidente grave de maşină justificate prin faptul că trece printr-un program secret de instruire pentru a supravieţui în situaţii limită, plimbări nocturne prin locuri dubioase, internarea împotriva voinţei sale într-o secţie de psihiatrie, un ordin de restricţie care o împiedică să-şi vadă familia. Toate acestea declarate public, cu documente justificative sau capturi de ecran ale unor discuţii personale cu apropiaţii, inclusiv copiii minori. Nu trebuie să fii specialist în sănătate la cap să realizezi că ceva ...
Citește mai mult »