Ce soluții mai avem?

La noi în localitate este un teren de fotbal cu iarbă sintetică, administrat de Primărie, unde copilul mic mai merge uneori cu prietenii. Numai că în ultima vreme poarta a avut lanțul pus, copiii întorcându-se acasă dezamăgiți. Normal că într-o țară în care obezitatea la copiii este tot mai prezentă, iar sportul se face pe console, speri să vezi cât mai multe spații deschise în care să se poată alerga, mișca, juca în voie. Curțile școlilor, în ciuda tuturor programelor derulate în ultima vreme, rămân închise. Parcurile au devenit neîncăpătoare. Fiecare bucățică de iarbă, naturală sau artificială, este supusă monetizării. Dar dacă vezi situația din toate unghiurile, realizezi că lacătele au rostul lor. Pentru că a lăsa astfel de locuri accesibile tuturor, le expune vandalizării. Din câte am înțeles, la noi în comună s-au încercat multe soluții, inclusiv monitorizarea video. Copiii și adolescenții vin, distrug, pleacă. Sunt identificați și punct. Minorii nu pot fi trași la răspundere, majorii primesc amenzi pe care nu le plătesc. Apoi sunt distruse camerele de supraveghere. Un cerc vicios al neputinței. Vrem o ...
Citește mai mult »

31 din 365

Intrăm azi în a doua lună din an. Prima a zburat ca un supersonic – parcă mai ieri împodobeam bradul și uite-mă acum căutând mărțișoare! Ce nu mi-a plăcut în ianuarie 2023? Problemele de sănătate începute în decembrie au continuat în mod firesc. Au apărut și altele, din fericire total rezolvabile, dar și extrem de inconfortabile. Nu-i deloc plăcut să tușești până la epuizare, să simți o mahmureală continuă deși nu bei alcool și să ajungi brusc la dietă de bebeluși. Apoi un milion de administrative își așteaptă rândul, nu știu când apuc să mă mobilizez. Dar cum lista de priorități are câteodată o dinamică proprie, sunt sigură că va veni vremea tuturor. Trezitul prea matinal corelat cu zilele întunecoase și frigul de afară mă transformă într-un soi de mumie depresivă și lipsită de reflexe. Încep să mă gândesc din ce în ce mai mult la o relocare spre zone blânde climatic, deoarece șase luni pe an cu frig, umezeală și întuneric îmi par tot mai greu de dus pe măsură ce îmbătrânesc. Nici zilele acelea cu 20 de grade ...
Citește mai mult »

A avea sau a nu avea pile

În Statele Unite se discută zilele acestea despre nepotismul din industria artistică. Ai zice că au epuizat subiectele lor și se inspiră acum de la noi, țara care pare inventatoarea P.C.R.-ul, adică a sistemului de supraviețuire și/ sau îmbogățire Pile, Relații, Cunoștințe. Americanii îi spun totuși altfel. Ei au creat eticheta “nepo baby“, lipind-o pe imaginea copiilor de vedete ajunși la rândul lor persoane de succes și ale căror reușitele profesionale sunt puse exclusiv pe seama părinților. Eu n-am avut bafta unor rude bogate, deci n-ar fi motive să mă erijez în avocatul norocoșilor. Dar am suficientă experiență profesională și de viață să știu că atunci când vine vorba despre a angaja pe cineva, o recomandare va fi privită întotdeauna cu ochi mai buni decât oricare altă opțiune. Iar motivul este simplu: familiar este perceput ca fiind mai comod, mai facil, mai bun. Dar mai știu și că în industriile competitive, care fac mulți bani, chiar dacă o pilă îți facilitează accesul, tot ai de cărat niște greutăți. Una este legată de așteptările uriașe pe care cei din sistem ...
Citește mai mult »

De ce apasă copiii butoanele sensibile?

Cred că una dintre cele mai frecvente descrieri ale părințelii este aceea că odată ce ai copii îți sunt testate toate limitele. Adică urmașii vin pe lume pentru a ne apăsa constant butoanele sensibile și a ne învăța cum stă treaba cu reziliența. Este adevărat, venirea pe lume a copiilor aduce nu doar împlinire și fericire, dar și cheltuieli emoționale, financiare și de energie uriașe. Cuplurile instabile tind astfel să se destrame, oamenii cu probleme nerezolvate, să cedeze nervos, iar familiile cu bugete restrânse, falimentare. Dar nu pentru că acestea ar fi darurile aduse de copii. Ei nu vin pe lume să despartă, să distrugă, să butoneze. Ei apar în viața noastră să devină. Iar prima lor sursă de învățare este mediul apropiat, folosind cea mai veche metodă din lume: încercare și eroare. Vorbesc stâlcit până când, prin încercări repetate, învață formele corecte, merg împleticit până când, prin antrenament, învață pașii corecți. Manipularea obiectelor, socializarea, empatia, politețea sunt toate deprinse după modelul celor din jur, prin tentative deseori eșuate. De aceea strică. De aceea sunt gălăgioși din cale afară. ...
Citește mai mult »

Sfărâmați

Mai știți ce se întâmpla în copilărie atunci când ni se strica o jucărie? Urma o reparație improvizată, adesea făcută de părinți. Și nu neapărat pentru că aveam prea puține plușuri, mașinuțe sau păpuși, dar pe atunci a arunca ceva era ultima soluție. În plus, unele chiar ne erau indispensabile, obiecte ale adorației noastre fără de care credeam că nu am putea trăi. (Și ce mari ne-am făcut…) Aveam așadar ursuleți cu blana tocită și ochi improvizați din nasturi, camioane cu roțile fixate în sârmă, cărți lipite cu bandă adezivă sau cusute cu sfoară. Erau tot jucăriile noastre, nu mai arătau la fel, nici nu mai funcționau ca la început, dar făceau parte din viața noastră de atunci. În zilele acestea nu prea mai reparăm lucruri. Abia așteptăm să se strice câte ceva pentru a duce la tomberon. Dar am căpătat obsesia de a repara oamenii din jur și chiar pe noi înșine. Nu doar fizic, cât mai ales emoțional. Ca și jucăriile din copilărie, trecem prin multe încercări. Doar că bușiturile noastre sunt pierderi, nereușite, dureri, relații, schimbări. ...
Citește mai mult »

Vulturaşul care nu putea zbura prea sus

Ştiţi deja cum începe! A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici n-aş avea ce povesti. A fost odată un vulturaş ca toţi ceilalţi: nici prea mare, nici prea mic, nici prea cutezător, dar nici laş nu am putea spune că era. Prietenos, cuminte şi zburător precum toți ceilalți. Dar o problemă avea şi el, ca fiecare dintre noi, de altfel. Încă de când a învăţat să-şi folosească aripile, nu se putea înălţa atât cât îşi dorea. Prietenii se ascundeau uneori deasupra norilor, fraţii îi povesteau de întreceri cu avioanele, care, zică-se, erau un fel de vulturi din metal uriaşi, transportatori de oameni şi lucruri. El abia dacă reuşea să se înalţe deasupra unui brad mai înalt! Ai lui nu păreau îngrijoraţi, ştiind că fiecare copil se dezvoltă şi învață în ritmul lui. Însă în lumea animalelor este ca şi în cea a noastră: mereu se găseşte câte unul să-ţi spună că nu eşti suficient de bun şi să râdă de tine. În plus începuseră toţi din jur cu sfaturile: ba că aripile nu-i stau suficient ...
Citește mai mult »

În mintea unei mame nu e niciodată liniște

Viața mea a fost foarte simplă până am avut primul copil. Cu o încredere atroce în forțele proprii, un optimism debordant și un curaj uriaș, dătător de certitudini, am crezut că pot muta munții din loc. Ba chiar consider că am făcut-o! Odată cu primul cap mare și blond care m-a privit cu ochi tumefiați, au apărut fricile, îndoielile, neputințele. Fiecare zi, fiecare pas, fiecare impediment au început să mă țină în alertă. Să fiu într-o continuă căutare de răspunsuri, trează, să îmi demontez îndoielile și să îmi adun continuu curaj de prin buzunarele dosite ale existenței mele. A fi mamă este o pendulare continuă între agonie și extaz. Nu există liniște, punct de echilibru. Fie te bucuri de realizări pe care nu le-ai văzut venind, fie te temi de frici de care nu ai știut că există, fie speri că dincolo de dificultățile cotidiene stă echilibrul. Care este tangibil: poți oricând să-l accesezi, dar mai ai de căutat un fes pierdut, o pereche de șosete care nu strâng și un stilou care nu curge. Părințeala este, după ...
Citește mai mult »

Minunea de Crăciun

Pentru că mulți se întreabă cum este viața când ai făcut copiii la un deceniu distanță unul de celălalt, vă spun că sâmbătă, în timp ce copilul cel mare își conducea mașina pe drumurile patriei pentru a participa la un eveniment din Iași, cel mic cânta colinde pe la serbări. Dar nu despre asta am trecut să vă spun. Ci despre cum lucrurile se schimbă, iar uităm să ne bucurăm de ele. Pandemia nu doar că ne-a ținut în case, dar ne-a furat experiențe frumoase: petreceri, serbări, reuniuni. Și ar trebui să apreciem că ne-am întors la normalitate. Am ajuns la serbarea din acest an de la școală a copilului mic într-o ușoară întârziere, cu sufletul în gât de alergătură și stresată de programul care se arăta cu același puls crescut și în restul zilei. Jur că traficul bucureștean ne fură zeci de ani din viață, prea multe legături neuronale și cel puțin un sfert din bucuria de a trăi! Ce a urmat s-a transformat în miracolul meu de Crăciun. Și, cu siguranță, al tuturor celor din sala de ...
Citește mai mult »

Nu e nimic regal în a-ți întinde izmenele pe culme

Înțeleg că cei doi autoexpulzați ai casei regale engleze, Harry și Megan, au purces la a face un documentar despre viața lor grea, dar aspră, de la curtea pe care au părăsi-o nesiliți de nimeni. Și, după cum era de așteptat, are un uriaș succes. Asta după ce au mai avut o serie explozivă de relatări într-un interviu televizat. Iar prințul american și-a lansat deja o autobiografie care, de asemenea, conține detalii despre asuprirea omului de către nobil. Practic, într-o lume saturată de pipițe de toate genurile și religiile, avem acum o tipologie nouă de Kardashian, de data asta un pic mai stilată, care nu pune pe tavă chiar fiecare întâlnire avută la drum de seară prin așternuturi satinate, dar generează același tip de conflicte inter-familiale devorate mereu de public. Să-ți monetizezi dramele, supărările, conflictele, a devenit noua fiță. Oamenii sunt avizi de problemele altora, tocmai pentru a le uita pe ale lor și acesta poate fi un business bănos. Dar a arunca cu rahat pe ventilator, în ideea că se vor murdări doar alții, rămâne un gest riscant. ...
Citește mai mult »

Ducem mai departe ce ar trebui lăsat în spate

Am povestit cu ceva timp în urmă, despre dinamica grupurilor de copii din alte țări. Atunci eram mai optimistă. Între timp s-a cam dus magia. Reiau și detaliez un episod amintit în acel text, știu că nimeni nu deschide link-uri: Cu ceva timp în urmă, plimbându-ne prin parcul care împrejmuia hotelul de la LEGOLAND (Germania), cel mic a observat o gașcă de băieți jucându-se cu mingea. Nu vorbea limba lor, era și mult mai mic decât majoritatea, dar asta nu l-a oprit să meargă lângă, încercând a se integra. L-au privit cam circumspect, dar nu l-au putut ignora, așa că în scurt timp au început să îi paseze și lui. Duminica trecută, așteptând un coleg de școală să vină la joacă, a încercat același lucru cu un grup de băieți dintr-un parc bucureștean. De data asta n-a mai existat impedimentul legat de limbaj și parcă nici diferența de vârstă nu era așa mare. A fost refuzat scurt, fără drept de apel. Noi românii ne considerăm calzi, autentici, ospitalieri și credem că viața occidentală vine la pachet cu formalism și politețe ...
Citește mai mult »