Scapă cine poate!

Din martie 2020 lumea a luat-o razna într-un mod pe care nu și-l inchipuiau decât cei cu o imaginație foarte bogată. Tot de atunci lucrurile s-au mișcat într-un ritm amețitor, pe care l-ar fi crezut posibil poate doar cei foarte optimiști. Știința, tehnologia, relațiile de muncă, reziliența noastră, toate au căpătat noi valențe și puteri. Dar sunt cel puțin două lucruri care au rămas la fel: prostia și autosuficiența umană. Prostia e clasică și endemică. Se va perpetua agresiv și progresiv atât timp cât proștii găsesc ușor canalele de comunicare, adepții și parteneri de discuție pe care să-i coboare la nivelul lor. Iar autosuficiența rămasă nu ajută deloc. Aș defini această trăsătură aproape generalizată ca fiind prostia școlitului, a celui care are senzația că le știe pe toate doar pentru că a învățat mai bine ca alții la școală și are o diplomă universitară. Proștii de rit nou sunt cei care văd cu ochelari de cal, doar bula lor confortabilă. Care nu înțeleg mecanismele sărăciei. Care nu au memoria recentă sau își amintesc realitatea prin imagini perimate de propriile ...
Citește mai mult »

Lecţia vulnerabilităţii

Cu mult timp în urmă recrutam pentru angajatorul meu de atunci un lucrător pentru depozit. Era un proiect care mă scotea destul de mult din zona de confort, pentru că eram obişnuită să mă conversez pe la interviuri cu absolvenţi de studii superioare, majoritar tehnice. Oricât aş fi încercat să selectez CV-urile, mi-era clar că vor fi multiple provocări. Și s-a dovedit un demers mai mult decât interesant, care mi-a depăşit aşteptările. Am aflat astfel că oamenii care nu au prea multă școală sunt mult mai autentici, mai sinceri, dovedindu-se adesea parteneri de discuţie mai comozi şi generoşi. Într-o seară de vineri urma să am ultimul interviu cu un candidat care a preferat o oră destul de târzie pentru întâlnire. Birourile erau deja goale, rămăsesem singură într-o clădire supravegheată video doar în spațiile comune și fără paznic. Mă gândeam că n-am fost prea inspirată să accept discuţia în acest context. Iar când persoana în cauză a apărut, am realizat că sunt o norocoasă dacă scap cu viaţă la final. În faţa mea stătea un bărbat tuns scurt, ...
Citește mai mult »

Așa începe (#feșăn)

Am făcut un calcul simplu și în anii pandemici am purtat de trei ori încălțăminte cu toc. Ceea ce este foarte puțin, întotdeauna mi-au plăcut acei centimetri în plus pe care mi-i oferă instant. Ca să nu mai spun că atunci când porți încălțăminte sofisticată, postura este alta, îndreptând cocoașa nu neapărat din mândrie, cât de frica de a nu-ți pierde echilibrul și ateriza în nas. Să lăsăm gheboșenia și tocurile, oricum se poartă încălțămintea sport. Dar m-am îmbrăcat elegant tot de atâtea ori. În rest vestimentația mea bifează trei mari criterii: – are glugă pentru că protejează la nevoie și ascunde părul deseori scăpat de sub control; – are buzunare – este incredibil câte chestii de urgentă necesitate se cer depozitate în loc cu acces imediat; – îmi lasă mâinile libere, deci poșetele au fost înlocuite de rucsac. Oricum atunci când sunt cu copilul mic aș nevoie de încă vreo trei perechi de membre! – îmi ascunde și protejează degetele de la picioare, care altfel sfârșesc zdrelite de multiplele călcături ale copiilor din dotare. Cel mare poartă “decât” 46! La ...
Citește mai mult »

Copiii chiar trebuie salvați!

Prin februarie anul acesta, pe când am fost carantinată din motive de Covid în familie, am avut un maraton de Netfix. Printre serialele văzute atunci a fost și Rita, o serie produsă în Danemarca, despre o profesoară destul de atipică chiar și pentru sistemul lor de educație. Filmul nu-i vreo capodoperă, dar este interesant de văzut tocmai pentru că ilustrează destul de bine școala nordică cu bunele și relele ei. Întrunul dintre episoade, personajul principal primește din partea consilierei psihologice o întrebare care o macină vreme îndelungată, pentru că i se pare fără de răspuns: de ce a ales meseria de dascăl? Abia după multe analize și întâmplări mai mult sau mai puțin fericite, Rita își răspunde: s-a făcut profesoară pentru a salva copiii de proprii lor părinți. Care deși uneori sunt bine intenționați, reușesc de minune să-și chinuie odraslele până la traumă. Mi-am adus aminte de vorbele ei aseară, când am citit că un jurnalist român a avut o replică similară, într-o discuție avută cu actualul Ministru al Educației. “Să-i scăpăm pe copii de părinții lor! Asta ar trebui ...
Citește mai mult »

Confuzii autohtone

Există în mentalitatea românilor (cel puțin) trei confuzii păguboase care se perpetuează de la generație la generație și ale căror efecte par a fi tot mai vizibile. Încurcăm astfel: Talentul cu “atitudinea” În spațiul mioritic talentul este identificat adesea prin aparențe. Adicătelea unul care are tupeu, se agită mai mult ca alții, se bagă în față se cheamă că este bun în ceea ce face. Cunoașteți personajele, sunt multe prin firme, pe terenurile de sport, prin grupurile de acțiune, la televiziune și, mai ales, în Social Media. Doar că talentul este mult mai mult decât atât: un cumul, adesea subtil, de abilități fizice, psihologice, morale, dintre care unele la care adesea nici nu gândim. Cel adevărat se lasă șlefuit, construit și se demonstrează în timp. Nu se arată întotdeauna evident, spectaculos. Și, contrar opiniei publice, nu este ușor de pus pe drumul spre succes. N-ar trebui să ne mirăm, așadar, că mulți dintre cei cu adevărat talentați își caută devenirea dincolo de granițe. Ochii noștri sunt furați adesea de speculanți care prind contexte favorabile și având ceva abilități sociale par ...
Citește mai mult »

Balauri și săbii

Văd cam des părinți care încurajează un comportament evitant în relațiile interumane ale copiilor. Probabil și vouă vă ajung pe la urechi mesaje precum: “nu-mi dau copiii la o școală de stat pentru că sunt prea mulți în clasă și bullyingul nu poate fi controlat.” “Nu mai ies cu prietenul x pentru că odorul lui e violent cu al meu!” “Nu mai mergem la locul de joacă din parc pentru că e plin de needucați!” Este firesc să ne protejăm copiii. Iar comportamentul evitant chiar ajută atunci când vine vorba despre pericole fizice: ne oprim la culoarea roșie a semaforului să nu ne calce mașina, țipăm “stop!” când vedem pe cineva că se apropie de o potențială primejdie, descurajăm comunicarea cu persoane străine. Dar dezvoltarea personală se creează prin interacțiuni cât mai variate. Omul este ființă socială, deci avem nevoie de apartenența, suportul și validarea grupului. Dacă de foc, gropi, mașini sau necunoscuți trebuie să ne ferim toată viața, de profesori, șefi, colegi, prieteni, parteneri nu o putem face. Și cu cât vom cunoaște mai multe tipologii ...
Citește mai mult »

Pentru o viață sănătoasă renunțați la ego de cel puțin trei ori pe zi

Despre Ego trebuie să spunem numai de bine. Altfel îl apucă furia narcisică și vai de cine îi iese în cale! Ego-ul este acel cumul de identități pe care ni le creăm pentru a supraviețui social. Este sinele fals, zic psihologii, este îndepărtarea de Dumnezeu, zice religia. Este bun și rău, util și distrugător. Dar oricum ar fi, simpla lui conștientizare ne așează pe drumul către echilibru. Cum recunoaștem Ego-ul? E mai simplu decât pare pentru că pornește de la banalul pronume EU. În parenting se ivește atunci când părintele se lasă purtat de propriile dorințe, așteptări care să-i satisfacă nevoia de statut și uită de cele reale ale copilului: eu vreau să iei note bune (nu neapărat să înveți constant și mult), eu vreau să iei premiu (nu neapărat să-l și meriți), eu vreau să te porți frumos să nu mă faci de râs, deci nu mă interesează starea ta emoțională. Părinții dominați de ego folosesc mult acest pronume. “Eu știu mai bine”, “eu la vârsta ta eram zmeu” sau, celebrul, “pentru că așa zic eu!” Inutil ...
Citește mai mult »

Goliciuni

N-am mai scris de mult despre produsele de îngrijire folosite, deși în continuare achiziționez mai mult decât apuc să testez. Dar nu pot rata niște premiere. Pentru că până la vârsta aceasta nu am reușit niciodată să consum un parfum, un fond de ten sau un concelear. Și uite-mă acum cu trei recipiente goale! Trebuie deci să povestesc despre produsele care m-au atras suficient cât să le folosesc până la (aproape) ultima picătură. Încep cu parfumul, pentru că face parte din categoria produselor care sfârșesc aruncate sau donate înainte de a prinde jumătatea. Mi-e greu să găsesc unele care să nu mă plictisească sau să ajungă rapid la a-mi supăra migrenele. Poate și pentru că îmi plac aromele complexe, grele, dulci, care pică mai greu. Oricum, preferatul meu de un an încoace a fost Rolling in Love by Kilian, un parfum ușurel, floral, pudrat, vanilat. Adică acesta: Nu este genul de amalgam de mirosuri care să lase dâre obsedante în urmă, oricât ai aplica. Mi s-a părut discret și versatil. Mi-a fost tare drag și l-am folosit indiferent de ...
Citește mai mult »

Suntem mai mult decât credem că suntem

Actualele discuții despre sănătatea mentală în contextul performanței sportive sunt atât de normale încât puțini le pot percepe ca atare. Faptul că niște oameni care fac lucruri incredibile au momente de neputință ar trebui privit ca ceva firesc: nimeni ne este mai presus de condiția umană, chiar dacă mulți o ridică la un nivel intangibil maselor. Dar cei care te pun pe piedestal sunt și cei dispuși să arunce apoi, dezamăgiți, cu gunoi spre chipul tău cioplit. Și asta este normal atât timp cât o facem de secole și nu ne potolim. Oricum, retragerea unei gimnaste mari de la Olimpiadă ne arată, de fapt, o lecție uriașă de viață: Marele pericol care pândește asupra sănătății noastre mentale este să credem că suntem ceea ce realizăm la un moment dat. Sportivii se identifică prin performanțele lor, oamenii de afaceri prin cea mai generoasă cifră de afaceri obținută, părinții prin diplomele copiilor, femeile prin tinerețe și frumusețe. Cât timp realizezi, ești. Când lași garda jos, devii altceva, imposibil de iubit, prețuit, respectat. Dar viața este o călătorie, nu o destinație. E ...
Citește mai mult »

Bufnița ghinionistă

A fost odată ca niciodată o bufnița ca toate celelalte surate ale ei. Ceea ce avea, totuși, ea și nu aveau altele era un ghinion cumplit. Orice încerca să facă, se lovea de câte un nenoroc. Să vă dați seama câtă neșansă experimenta, vă spun că atunci când a învățat să zboară, un con de pin i-a căzut cu putere pe aripă, întârziind-o astfel cu câteva luni. Iar când și-a făcut prima prietenă din pădure, s-a împiedicat și s-a lovit cu ciocul de o piatră, de n-a putut să-i vorbească o vreme bună. A încasat, dintr-o întâmplare nefirească, glonțul destinat de vânător unui cerb impetuos. A spart un parbriz de mașină în miez de noapte, constatând astfel că cioburile nu aduc noroc, ci doar mici răni dureroase. Ba chiar a lovit din greșeală un arici, accident care i-a costat pe ambii câteva zile de repaus forțat. Ce să mai spun: era obosită și sătulă de atâtea întâmplări nefericite și chiar nu știa cum să le mai facă față. Inițial a ascuns prietenilor supărările ei. Credea că toți o ...
Citește mai mult »