Ce am învățat în ultima vreme?

În rutina de seară, pe lângă dușul regulat și zecile de creme, există niște “pași” de urmat cu cel mic. (*) Adică răspundem (după cum cred că v-am mai spus) pe rând la câteva întrebări și încheiem cu povestea de adormit copilul. Zilele trecute, pentru că Moș Ene lipsea de la datorie, copilul s-a gândit să mai adauge niște itemi chestionarului. Așa că pe lângă ce ne-a plăcut și displăcut în ziua pe cale să se încheie, ce ne-a amuzat și ce ni s-a părut cool, au apărut două noi întrebări arzătoare: care a fost cea mai scumpă mașină pe care am văzut-o (asta ca să știți în caz că mă vedeți brusc privind pasionată vreun bolid) și, cireașa de pe tort, ce am învățat în ziua care stă să se încheie? Ei bine, iată cel mai bun și spontan exercițiu de dezvoltare personală. Cel puțin pentru mine. Ce naiba poți să înveți zilnic ca adult atunci când chiar crezi că le știi pe toate? Și când oricum stai mai mult acasă, interacțiunile sociale fiind puține și ...
Citește mai mult »

Un pas mic poate genera o schimbare uriașă

Urmează o relatare foarte lungă și personală, dar, așa cum v-am obișnuit, cu o concluzie cât o întreagă morală! În casa noastră, încă de când ne-am imaginat-o, a existat o cameră pentru tata. Care a fost bunic destoinic, bonă, finanțator, suport moral, om bun la toate mai ales de când a apărut copilul mare pe lume. Numită “camera lui Toma”, încăperea de la parterul casei i-a fost și dormitor, și refugiu atunci când starea lui de sănătate a început să se deterioreze. Din momentul în care am fost nevoiți să apelăm la ajutor specializat pentru îngrijirea lui, camera a rămas suspendată în trecut. Mi-a fost greu să-i strâng hainele pe care le avea într-o ordine exemplară în zilele bune și pe care le bulibășea imediat ce i le aranjam în zilele nebune. Să eliberez sertarele de toate nimicurile pe care le strângea minuțios. Să găsesc spațiului o utilitate nouă, acum, că proprietarul a căpătat o locuință într-un loc ceva mai îndepărtat și liniștit. Căpitanul nostru a încercat să o transforme într-o cameră de joacă. A existat acolo o ...
Citește mai mult »

Așa sunt zilele mele

– Mama, ce e aia manea? mă întreabă copilul mic zilele trecute cu ochii în caietul auxiliar pe care tocmai își notase tema. Sunt cu o ureche la școala lui online și cu ochii într-una dintre multele scrisori de intenție pe care le scrie cel mare pentru Universitățile de afară la care aplică, asta după niște nopți insomniace și zile în care am jucat intensiv ba rugby, ba fotbal, deci cu mintea și corpul praf. Nu pot spune că am reacțiile la mine, ceea ce deja pare un avantaj. Oricum, vorbim despre un gen muzical arhicunoscut, care ține trending-ul YouTube de ani buni. – Ce-ți veni cu maneaua acum? – Păi asta scrie la mine în caiet, vino să vezi! Ce face?!? Îmi ridic țurloaiele bătrâne și mușchii făcuți franjuri de alunecările care-mi sunt servite la partidele din curte și arunc un ochi pe caietul cu pricina. Evident că e cu schepsis. Scrie Manea, un nume neaoș și destul de cunoscut. Nicidecum manea. O majusculă și un accent care schimbă socoteala. Zâmbetul celui mic îmi zice că vorbim despre ceva trolling de ...
Citește mai mult »

Eroii noștri sunt, din păcate, și victime

Urmăresc știrile internaționale ca și pe cele interne: cu aceeași frecvență și intensitate. Tragedii, jocuri politice murdare, partizanate mai mult sau mai puțin asumate sunt peste tot în lume. Însă nu cred că există vreo țară în care să existe atâtea evenimente dramatice, absurde și ușor de contracarat ca în România. Fără să mă mai documentez și bazându-mă doar pe memoria mea recentă, avem prea multe victime arse în circumstanțe tragice și colective. Oameni pierduți în munți, care au supraviețuit unui accident aviatic, murind înghețați. O altă nenorocire similară petrecută pe apă soldată cu victime omenești pentru că barca salvatoare nu a putut fi pusă în funcțiune. Și mulți eroi. Oameni care au murit sau suferă îngrozitor pentru că au încercat să-și salveze semenii din tragediile absurde. A căror glorie durează atât cât țin titlurile de ziare. Apoi se luptă pentru drepturile și leacul invalidităților căpătate până la disperare. Sau care sunt comemorați doar de către cei puțini și dragi. Care sunt, și rămân din păcate, în primul rând victime. Nu doar că nu învățăm nimic din lecțiile trecutului, ...
Citește mai mult »

O problemă de sănătate mintală

De când cu noile reguli de protecție sanitară, observăm un lucru îngrijorător: mulți dintre co-naționalii noștri nu sunt doar căpoși sau proști, ci cu reale probleme în zona mansardată. Este suficient să vedem țâfna cu care răspund atunci când sunt apostrofați, discursurile pseudo-mistice, reacțiile nefirești. Putem da vina pe pândalnica de pandemie, dar realitatea este că și înainte pe străzile noastre observai cu ochiul liber oameni care au o reală nevoie de tratament psihiatric. Nu este de mirare că sunt atâția oameni cu probleme de sănătate mintală. Psihiatria este o ramură medicală subreprezentată, tocmai pentru că românii o ocolesc cu mare spor. Legislația este insuficientă și inutilă în cazurile serioase, preocuparea autorităților nulă. Inclusiv controlul psihologic reglementat în anumite profesii este fentat cu mare artă, că altfel n-am vedea atâția debusolați la catedră sau cu stetoscopul la gât. Înțeleg ce vreau să spun doar cei care au avut în proximitate astfel de cazuri. Oameni terorizați de vecini care-și ostoiau prea-plinul de alcool cu toporul, parteneri(e) de viață călcate cu sălbăticie în picioare, copii și părinți nevoiți să suporte ...
Citește mai mult »

În afaceri, ca și în viață, oamenii vin și pleacă

Îmi amintesc că în tinerețea profesională obișnuiam să cumpăr prăjituri pentru colegii care demisionau. Un soi de party post-divorț, trist dar cu accente vesele, că așa-i în viață, orice sfârșit cu potenţial de înroșit ochii poate înseamna un început care să aducă zâmbetul pe buze. Nu toți primeau această tratație, existau și cazuri în care resentimentele sau supărările ar fi făcut nepotrivită o astfel de experiență. Dar indiferent de final, întotdeauna i-am înțeles pe cei care plecau, fie pentru un salariu mai mare, fie pentru orizonturi profesionale mai vaste, fie pentru țări cu o apă mai caldă ori pentru că pur și simplu își doreau altceva. Și întotdeauna am considerat că oamenii care simt nevoia să meargă mai departe, trebuie lăsați să-și trăiască deciziile. Pentru că în ciuda aparenţelor, întotdeauna există un motiv întemeiat al acestora. Este greu să trăieşti cu un salariu subdimensionat sau un şef întotdeauna încărcat. Într-un continuu plictis profesional. Sau cu demonii bine ascunşi de ochii lumii ai celor cu care îţi împarţi biroul sau existenţa. Iar în ciuda previziunilor negative ale criticilor, ...
Citește mai mult »

Gândirea pozitivă – episodul cu motan

Pentru cine nu mă urmărește (încă) prin Social Media, ceea ce este absolut regretabil, precizez pe această cale că de ceva timp avem un motănel nou la Zoo Neacșu. O bestiuță tigrată culeasă de Cezar de pe drumul de servitute, pe care am tot încercat, fără succes, să o dau spre adopție. Cum pe stradă nu o pot returna din motive pur pragmatice, deloc emoționale (se întoarce imediat pramatia), am purces a o  instala, adică hrăni, deparazita și trata de tusea măgărească pe care a început să o prezinte. Acuma nu știu ce părere aveți despre mine, dar eu sunt aia care plâng (la propriu) când apare o nouă gură cu patru picioare de hrănit. Pentru că deși pare simplu animalele, și mai ales puii lor, sunt destul de greu de crescut și simt cum încep încet-încet să mă transform în fermier prost și falit, care hrănește, rânește și îngrijește animale până la epuizare, fără foloasele cuvenite. Așa că încerc să mă remontez psihic, cum altfel decât în stilul meu caracteristic, adică gândind pozitiv. Motanul nostru tigrat ...
Citește mai mult »

Școala online între mumă și ciumă

Am observat în ultima vreme un cor al specialiștilor care demonizează școala online. Este adevărat, nu vorbim despre soluția ideală, dar făcută cu pricepere poate fi funcțională. Și v-o spune un părinte al cărui copil mic învață zilele acestea să scrie de mână în fața calculatorului. Mai vedem, totuşi, la anul, când va da cel mare BAC-ul, dacă-mi mai păstrez opinia! 🙂 Care-s hibele? În primul rând oricât de profesionist ar fi organizată, școala online mută o instituție formală într-un spațiu informal: casele noastre. Este destul de intruziv și pentru noi, părinții, și pentru copiii noștri, și pentru profesorii lor. Se generează astfel destul de greu acea atmosferă serioasă din clase. Acasă miaună pisici, plâng bebeluși, se deschid și închid uși, se aud voci care nu aparțin actului educativ. Chiar dacă microfoanele sunt închise, fiecare elev are, din păcate, propriile surse de distragere a atenției. Apoi lucrurile se pot transforma în mai familiare de atât. Devenim cu toții, fără să vrem, martorii unor situații personale, uneori dramatice, alteori amuzante, care în mod normal ne-ar fi fost inaccesibile sau puteau ...
Citește mai mult »

Insula mea pustie

Dacă îmi lipsește ceva de când cu pandemia-nebunia, sunt rarele și scurtele mele momente de solitudine. Cele în care să fiu eu cu mine și cu gândurile mele ce se cer organizate sau cu bateriile mele ce se cer încărcate. Diminețile sunt pline de voci care nici măcar nu ne aparțin. Nu e ce pare a fi, școala online ne aduce atât de mulți musafiri, de nici nu credeam că este posibil în această dimensiune. Apoi avem extracurriculare cât să nu ne plictisim. Dar și timp împreună cât cuprinde. Iar mama este soluția tuturor nevoilor, relelor, plictiselilor, fricilor sau nervilor. Nu mă plâng, asta mi-am dorit întotdeauna, în plus știu că nu-i așa departe momentul în care îmi vor lipsi toate aceste zile în care sunt strigată la dublu de 50 de ori pe minut. Dar uneori am nevoie de liniște. De senzația de minte golită până la tânțenie. De momente tihnite, în care mă dor oasele de atâta înfundat în canapea. Una dintre principalele vinovății materne exact asta este: nevoia de spațiu, de pauză. Iar cele ca ...
Citește mai mult »

Despre performanțe. Sau, mai bine, despre lipsa lor!

Știrile sportive din România sunt pline de fete frumoase și cancanuri. Performanțe nu prea mai avem de etalat, din motive de cauze. Nici ziarele de business nu mai scriu de mult despre reușitele afacerilor românești. A devenit plictisitor să zici despre aceeași mână de oameni care fac și dreg. Mulți deja plimbați prin perpetue scandaluri de corupție sau fraude diverse. Să mai zic, de exemplu, despre învățământ? Nici măcar nu visăm un loc în top 100 al Universităților. Despre cercetare? Mult talent, puțină reușită. Nu cred că există domeniu autohton în care să mai fim cu adevărat performanți. Și nu vorbesc despre perioada asta dementă, ci și despre vremurile pre-pandemice. Deși suntem mulți, deci bază de selecție ar fi, ne naștem talente și murim speranțe, indiferent că suntem antreprenori, sportivi sau cercetători. Știu că supăr când spun asta, dar România este o țară în care singura performanță notabilă a devenit să ajungi mediocru. Să fii un pic mai bun ca cei din jur. Să te descurci ceva mai bine. Și aceasta este prima dintre probleme: românii nu își propun să ...
Citește mai mult »