(… și nici cu digitalizarea nu stă mai bine.)
UNICEF a realizat, cu sprijinul Ministerului Educației, două studii legate de nivelul de literație științifică și de literație digitală a elevitor din România. Din păcate, acestea indică faptul că mai puțin de jumătate dintre elevi au un nivel funcțional al înțelegerii conceptelor științifice de bază, iar o mare parte dintre ei au nevoie de programe adecvate pentru consolidarea competențelor digitale, care sunt la nivelul „funcționalității limitate”, la mai bine de jumătate dintre elevi.
Ne luptăm așadar cu dușmanii greșiți: în timp ce ne dorim să aerisim programele, reușim doar să îndepărtăm copiii de rigoarea conceptelor științifice. Și în timp ce ne luptăm cu Social Media, nu realizăm că, de fapt, există încă pericolul analfabetismului digital chiar la generația născută “cu tableta în mână”.
Despre digitalizare nu voi dezbate prea mult, în spatele statisticilor stă sărăcia și lipsa de acces la programe digitale a copiilor din medii defavorizate. Care sunt mult mai mulți decât ne place nouă să credem.
În ceea ce privește relația copiilor cu știința, cauzele sunt multiple. N-am nici timp, nici energie să le dezbat pe toate, unele sunt mai mult decât evidente, cu ochiul liber.
Dar nouă ni se spunea la școală că învățarea trebuie să pornească de la simplu la complex, de la ușor la greu și de la cunoscut la necunoscut. Eu aș adăuga că la clasă, evident în cazul materiilor care permit această abordare, trebuie să începem întotdeauna de la concret spre abstract.
Și am să dau un exemplu: în clasa a patra, când am învățat fracțiile, învățătoarea mea a venit la ora de matematică cu o pâine și un cuțit. Așa am aflat jumătatea, sfertul, optimea. Abia apoi a desenat pe tablă un cerc și un pătrat pentru a le împărți în părți egale.
Mai rar vedem astăzi abordări de acest tip. Se pornește direct în 2D: tablă și cretă/ caiet și stilou. Iar copiilor li se par în zilele noastre fracțiile niște concepte matematice complicate, pur scolastice, inutile.
Încă de la grădinița se începe direct pe fișe de lucru. Nu se manipulează obiecte, nu se formează mulțimi concrete, nu sortează, nu grupează, nu elimină fizic, ci doar cu creionul pe hârtie. Evident că demersul de învățare este perceput ca neatractiv, rigid, dificil. Una este să le dai mai picilor multe obiecte pe care să le grupeze după culoare, alta e să-i pui să încercuiască mulțimea ursuleților galbeni.
Din dorința de a fi riguroși încă din fașă, ajungem să transformăm învățarea într-o activitate care generează mai degrabă rezistență decât curiozitate, motivație, dorința de a afla mai mult.
Oricum, la unele materii nu există în prezent de la simplu la complex, ci de la alambicat la foarte alambicat, nici de la cunoscut la necunoscut, ci de la irelevant spre absurd. Cât despre ușor sau greu, totul tinde spre imposibil dacă nu este prezentat într-un mod accesibil vârstei.
Așadar nu programele sunt neaparat o cauza a statisticilor dezastruoase și a realității din piața muncii. Copiii sunt ca din burete când vine vorba despre învățare: n-aveți idee cât de multe și repede pot învăța cu metodele și cuvintele corecte. Problema este modul în care este organizată învățarea, faptul că nu este în spirală, nici interconectată, astfel încât să poți urmări un concept atât la geografie, cât și la fizică, matematică sau chiar literatură.
În plus, deseori nu este adaptată vârstei copiilor care au nevoie să vadă, să atingă, să strice, să construiască pentru a învăța. Și abia apoi să scrie pe caiet.