Azi am făcut o alegere vestimentară nepotrivită: o pereche de pantaloni negri care strâng toată poluarea invizibilă din atmosferă transformând-o în scame mari, albicioase și lipicioase. În prima oră de purtare se prezentau de parcă mă tăvălisem printr-o cameră plină cu pisici albe, așa că am dat fuga până la magazinul cu de toate din apropiere să cumpăr o rolă de haine pentru a minimiza daunele.
Și cum mă învârteam vijelioasă printre rafturi, punând în coșul de cumpărături orice altceva decât rola pentru care venisem, se apropie o doamnă cu mult mai multă experiență de viață ca mine și foarte elegantă în port, gesturi și vorbe, care îmi spune că este nevăzătoare și caută grișul.
Magazinul despre care vă povestesc are două etaje și lift, iar produsul cu pricina era, evident sus, nu în zona caselor de marcat, unde ne aflam. M-am oferit să o ajut, dar simțindu-mă probabil grăbită, mi-a zis că nu e cazul, va cere ajutorul unui angajat. Care i-a comunicat sec că grișul e la etaj.
Știu cum e cu magazinele astea: nu doar că au angajați care fug de clienți cât pot, dar își pun strategic produsele și le tot mută de colo-colo, să bântui printre rafturi și să mai arunci ceva prin coș. Am realizat așadar că șansele doamnei să plece cu cele trebuincioase acasă sunt nule. Eu care-s mai tânără oleacă și caut uneori de amețesc praful de copt sau biscuiții preferați ai copilului mic!
Așa că i-am spus că oricum am treabă la etaj deci o însoțesc în căutarea grișului pierdut. Mama lui, cât m-am chiombit să-l dibuiesc! Dar într-un final am învins sistemul ticăloșit al supermarketurilor, găsind în cel mai de jos raft posibil produsul cu pricina.
Concluzionând: am plecat din magazin cu două sacoșe pline, dar fără rolă. Bucuroasă că am putut ajuta. Și cu frică pentru viitor.
Doamna cu pricina nu era genul acela de om în vârstă care te încurcă prin tramvai. Era o prezență plăcută, elegantă, discretă, cu discurs corect și coerent. În lift mi-a povestit că la ministerul la care a lucrat aveau liftier. Și că locuiește vara la munte, abia ce a sosit în București, de aceea încă nu este familiarizată cu noua orânduire din magazin.
Cu toate acestea a fost ignorată când a solicitat ajutor punctual. De ce devin, așadar, oamenii de o anumită vârstă invizibili chiar și când încearcă să se arate? De ce ne e greu să îi sprijinim, mai ales când acesta ne este jobul? Și, mai ales, unde ne grăbim atât?
De ce a devenit desuet să ajuți? De ce ni se pare că mereu problemele noastre trebuie să aibă prioritate? Unde greșim? Care e momentul în care mintea noastră colectivă capătă aceste tipare de gândire?
Și cum va arăta bătrânețea noastră? Vom mai avea oare cui să-i cerem grișul la magazin sau oamenii vor fi mai inabordabili ca roboții?
Oricare ar fi răspunsurile, singura certitudine este că devenim invariabil invizibili social. Și poate că ar trebui din timp să învățăm a purta această mantie.