În adolescența mea nu exista Internet și singurii influenceri erau din zona artei, sportului și showbiz-ului. Adică oameni care chiar făceau ceva util societății, performau într-un domeniu, aveau o zonă clară de competență.
Dar aveam revistele lucioase, acolo unde pe lângă interviuri cu VIP-uri, existau sfaturi despre modă și îngrijire. Într-una din acestea am găsit un întreg articol despre cum poți reda strălucirea părului folosind un aliment banal: laptele de vacă.
Nu cred că părul meu avea mare nevoie de strălucire, dar mintea de la 16 ani crede multe prostii. Așa că am purces la tratamentul cu pricina. Care nu doar că mi-a nenorocit scalpul, mi-a asprit părul și mi-a distrus pe viața încrederea în sfaturile primite de la ne-profesioniști. Dar m-a și făcut să simt că miros a brânză un interval de timp nepermis de lung.
Vedeți voi, dintotdeauna a existat acest curent, cu “nu pun pe piele și păr ce nu pun in gură”, din fericire eu am învățat la timp cât e de naiv. Laptele e bun în cozonac, nu în păr.
Dar să nu credeți că m-am prins chiar pe loc că nu tot ce zboară se mănâncă la capitolul îngrijire. Când au început reclamele profesioniste la televizor, așa cum avem acum calupuri întregi cu suplimente alimentare care te scapă de toate boalele, pe atunci aveam șampoane și geluri de duș. Toate îți promiteau păr des, cu aspectul acela de proaspăt ieșit de la coafor, piele fină, miros de parfumuri rare.
Primul achiziționat, un Wash&Go parcă, mi-a făcut încă de la prima spălare părul ca o claie imposibil de pieptănat. În reclamă domnița își scutura niște plete superbe, în realitate eu am plâns mult în fata oglinzii după prima utilizare. A doua n-a mai existat.
Și uite așa, cu un pahar de lapte și un șampon ieftin, am ajuns să nu mai cred în povești cu produse miraculoase. Și privesc de atunci cu prudență în viață tot ce pare prea bun să fie și adevărat.
Cele mai bune lecții in viață sunt cele care costă puțin.