Nu știu când au trecut, am fost ocupată să-i trăiesc. Să-mi cresc copiii, să arăt oamenilor ce știu despre profesia mea, să scriu, să schimb mentalități, contexte.
Multă vreme mi s-a părut că nu fac nimic, că trec zilele pe lângă mine și eu gătesc, ajut copiii la teme, scriu texte cu impact minim, ajut organizații cu lucruri pe care le-ar putea face singure. Dar pe măsură ce trece timpul, se schimbă perspectiva. Mă uit în urmă și văd că nu am muncit, luptat, plâns, scris degeaba. Că micile lucruri care par simple, ușor de făcut, insignifiante, nu-s deloc așa când le faci constant, cu obstinație și, mai ales, păstrând direcția corectă.
Sunt mândră, așadar, de tot ce am devenit și ce am realizat. De faptul că m-am luptat cu fair-play și armele corecte. De fiecare ajutor, cât de mic, pe care l-am putut oferi. De ai mei, pe care i-am pus întotdeauna în topul priorităților. De vorbele cu și despre de toate, care ajută, trezesc sau adorm vindecător.
Am fost întrebată cum mă simt la cincizeci de ani. Mă simt ca la 20, dar mult mai înțeleaptă și bine îmbrăcată 🙂 Mai liniștită, mai răbdătoare, mai înțelegătoare. Mai resemnată, iar asta nu e rău, așa cum ni se spune. Și mai încrezătoare în forțele mele, pe care abia acum le conștientizez la adevărata lor capacitate.
Nu sunt naivă să-mi închipui că ce este mai bun acum începe. Dar știu că mă voi bucura altfel de tot ceea ce mi se oferă.