De câteva zile mă încearcă o viroză. Am reușit să îmi ard mâna dreaptă, neatentă fiind în timp ce găteam. Fața își arată și ea disconfortul cu o acnee urâțică. În plus au reapărut insomniile, care îmi afectează capacitatea de a mă concentra eficient.
Evident că am ajuns să fiu cu nervii în pioneze. Și că din ce mă enervez, mai abitir nu-mi ies lucrurile.
Nu este nici pe departe cea mai rea perioadă din viața mea, dar a venit din neant, când lucrurile păreau a merge bine. O resimt așadar ca fiind nesuferită și nelimitată.
Dar tocmai aici este soluția de a ieși din pasele nefericite, pe care nu le poți controla: să le accepți. Uneori chiar nu ai ce să faci altceva. Ți se pun toate de-a curmezișul, de zici că tot Universul conspiră să te vadă prăbușindu-te în mizerie. Orice mic impediment devine unul uriaș, ca un bulgăraș de zăpadă care crește prin simpla lui rostogolire. Pleci cu un minut întârziere, prinzi cel mai agonizant trafic, pe drum se strică și mașina. Sau, caz real, te încearcă un virus, dar stai, cum ar fi să ai și insomnie, să te arzi la mana dominantă și să faci o acnee cum n-ai avut nici la pubertate?
Singura soluție este să reziști pe metereze. Să bei ceai cu miere, să vorbești cu o prietenă, să te bucuri de realizările celor din jur, care sunt bine. Trec și belelele tale! Revine tonusul, se întoarce somnul, apare și tenul frumos.
E atât de simplu: uneori nu ai ce face decât să aștepți să treacă. Să speri că se va întâmpla cât mai repede. Și că binele care va veni, va rămâne cât mai mult.
Va trece.