Am avut timp în vara aceasta de două filme pe care n-am apucat să le văd la vremea lor. Primul este Dead Poets Society, apărut în 1989, un film clasic, iconic aș zice, pe care nu mai știu de ce l-am ratat, poate pentru că pe atunci nu puteam verifica online nota IMDB. Când a apărut în cinematografele noastre a făcut ceva vâlvă, dar aparent nu suficientă cât să mă convingă.
Al doilea este Mona Lisa Smile, lansat în sălile de cinema prin 2003, un fel de copie a celui cu poeți morți, dar pe feminism, cu final care îl transformă în film comercial, dar tocmai de asta mai digerabil publicului larg. Pe acesta știu sigur de ce nu l-am văzut: eram cam ocupată cu primul meu bebeluș și nu prea aveam timp (și nici bonă) pentru ieșiri în oraș.
Ambele se petrec în colegii americane elitiste și ne prezintă rigiditatea, snobismul, absurdul oamenilor de acolo. Ambele arată drame umane, caractere josnice, dar și oameni cu o coloană vertebrală cum mai rar găsești. Și ambele se termină prost pentru personajele principale care sunt îndepărtate din instituțiile de învățământ din cauza ideilor prea îndrăznețe, în contrast tendințele conservatoare și mediocritățile vremurilor.
N-am să vi le recomand, sunt creații ale altor timpuri, durează mult și pot fi plictisitoare pentru persoanele neinteresate de psihologie umană, de grup și individuală, educație, parenting.
Dar vă spun revelația pe care am avut-o eu văzându-le, poate vă prinde bine: întotdeauna cei care încearcă din răsputeri să educe oamenii cu idei fixe, sfârșesc cu reputația ciufulită și cu nervii vraiște. Iar la final iese tot prost. Schimbarea de mentalități cere timp, răbdare, vindecare. Iar unii nu apucă în această viață să-i simtă beneficiile, deși suportă din plin consecințele inflexibilității de opinii.
Nu putem transforma prea multe în timpurile noastre pentru că vom fi supuși criticii, arși pe rug, acuzați de intenții diabolice de către cei care nu ne pot înțelege demersurile. Și chiar și cei care știu că am avea dreptate vor evita să recunoască tocmai pentru că este mai confortabil și ușor să rămână pe loc. Oricum metehnele umane se perpetuează, rezistă, traversează istoria. Dar vremurile se schimbă, invariabil.
Dacă aș fi conștientizat asta cu ceva timp în urmă, m-aș fi apucat de un blog cu rețete culinare. Aș fi vorbit cu cei din jur doar despre vreme și inflație. Și cu toată energia mentală și emoțională pusă astfel la păstrare, aș fi avut timp de grădinărit, crescut curci și rațe, croșetat pături pufoase și învățat minim trei noi meserii.
Acum caut niște comedii ușurele, care să mă scutească de alte lecții de viață.