- 29/10/2025
V-a fost dor de o poveste nouă? Iat-o!
A fost odată ca niciodată, pe o insulă călduroasă și plină de vegetație, un papagal ca oricare altul: colorat, vorbăreț și plin de viață.
Își ducea traiul bucurându-se de fiecare moment. Dar poate tocmai de aceea, nu toți cei din jur îl plăceau.
Și cel mai nesuferit îi era cameleonului, sufletul acela care nu știe decât să se dea după alții. Invidios pe culorile vii, naturale și foarte admirate ale păsării, reptila a început să-i bage în cap că este puțin prea… vizibilă. Că poate atrage dușmanii cu penajul său multicolor, care se observă de la mare distanță. Și că știe el un suc de plante care îl ajută să își schimbe coloritul într-unul care se camuflează în mediul înconjurător.
Papagalul nostru, prietenos de fel și crezând că alții sunt la fel, l-a ascultat, a băut sucul, schimbându-și culoarea într-una verzulie, destul de uniformă, aproape invizibilă printre frunzele copacilor.
Doar creasta lui înfoiată, care se bucura parcă odată cu el, se ițea când și când veselă dintre ramuri, dându-l de gol.
Văzând că tot nu reușește să-i umbrească personalitatea și cheful de viață, cameleonul i-a spus că ar fi bine să renunțe și la moț, pentru că altfel pericolul nu a fost nici pe departe îndepărtat. Ceea ce micuțul nostru papagal a făcut întocmai.
Dar tot ieșea în evidență prin cântatul său vesel, molipsitor, imposibil de ignorat.
Tot mai invidios pe calitățile papagalului, prefăcutul a continuat să-l mintă, spunându-i că a auzit maimuțele declarându-se agasate de vorba lui continuă și că ar vrea să-i lipească ciocul, astfel încât să nu-i mai audă trăncănitul.
Aflând una ca asta și neavând dorința de a supăra pe nimeni, micuța noastră pasăre a rămas tot mai tăcută, a cântat tot mai încet, a șoptit tot mai mult.
A continuat să îi ajute pe cei din jur, să le spună o vorbă bună la nevoie și să le aducă veselie. Dar ceva parcă nu mai era la fel. Tristețea era uneori copleșitoare, nu se mai îngrijea ca înainte, nu se mai simțea bine în penele sale.
Încercând să devină invizibil pentru cei din jur, guralivul nostru a uitat că uneori tot ce avem nevoie este să ne simțim văzuți.
Într-o zi, trecând pe deasupra unui ochi de apă și-a dat seamă că a devenit de nerecunoscut. Că frica și sfaturile răutăcioase ale cameleonului l-au transformat într-o pasăre străină. Că are nevoie să fie el însuși, cel autentic, nu cum își doresc alții. Că penajul sau moțul semeț nu ar trebui să supere pe nimeni și nici vocalizele sale nu sunt dăunătoare. Că are dreptul să-și poarte culorile și să-și folosească vocea cu mândrie.
Papagalul nostru este acum exact așa cum îl știm: frumos colorat, vorbăreț, plin de viață. Și m-a rugat să vă spun povestea lui, ca nu cumva să pățiți la fel. Iar voi să o trimiteți mai departe ca tot mai mulți să-i afle pățaniile și să devină atenți la vorbele cameleonilor din jur!