Ieri am recitit “Domnu Trandafir” de Mihail Sadoveanu. A fost lectura obligatorie a lunii mai pentru cel mic și cunoscând stilul mult prea expresiv, spre pretențios, al autorului, am vrut să mă asigur că a înțeles bine textul.
Prima mea revelație a fost că Sadoveanu chiar scrie bine. Dacă îl citești ca adult, fără presiunea notei sau a analizelor pe text, îi apreciezi altfel condeiul. În copilărie am detestat amarnic toate textele impuse, dintre toate, culmea, “Dumbrava minunată”, mi se părea supremul, pentru că mă ducea într-o zonă de depresie teribilă. Probabil nici ecranizarea nu a ajutat prea mult, eu sunt din ce în ce mai convinsă că multe din problemele noastre la cap sunt cauzate de cinematografia comunistă, care avea harul unic de a transforma orice scenariu într-unul cu potențial de groază.
Aseară stând în fața unui teren de sport și a unui apus liniștit, în miros de iarbă și pământ, am apreciat altfel descrierea dascălului. Am descoperit nu doar admirația autorului, ci și multe alte nuanțe afective pe care nu le-am dibuit când eram copil. În plus, deși mi se pare intraductibil în alte limbi, am realizat că fiecare rând scris de Sadoveanu, omagiază cu adevărat limba română.
V-aș recomanda, așadar, să recitiți texte literare pe care nu le-ați mai parcurs de foarte multă vreme, mai ales ale marilor autori români pe care nu i-ați digerat prea bine la școală. Este un exercițiu util, care ne arată cât de multe ne-a învățat viața, cum am evoluat, cât de mult am crescut.
A doua revelație este că oricât ne-am strădui să facem pentru copiii noștri o lume dreaptă și bună, ne iese tot strâmbă și rea.
Școala de pe vremea Domnului Trandafir era o clădire modestă, în care iarna era frig și vara cald. Acolo stăteau toți copiii satului, indiferent de vârstă și învățau nu doar istorie, muzică, matematică, ci mai ales să fie oameni.
Și chiar dacă autorul face des referire la sărăcia locurilor, treburile nu stăteau mai bine nici pe alte meleaguri ale patriei.
120 de ani mai târziu, multe școli din mediul rural sunt cam tot ca cea din amintirile lui Sadoveanu, principala problemă din sistem fiind scăderea abandonului prin… hrănirea copiilor. Da, mulți vin la școală să scape de foame la propriu.
Iar în marile așezări umane, acolo unde unele instituții de stat deja concurează cu cele private la dotări, avem bullying și dezinteres față de învățare pentru că preocupările copiilor sunt mai degrabă îndreptate spre consum decât spre propria lor dezvoltare.
Zeci de reforme, mulți bani risipiți, tone de analize pe subiect, iar copilăria rămâne în zona de supraviețuire fizică la sat și psihologică la oraș.
Cumva nu ne iese deloc. Și poate că de aici pornește, până la urmă, totul: de la om. De la cel din scaunul ministerial care ar trebui să meargă într-un cătun uitat de Dumnezeu să vadă cum sunt educați copiii acolo. La părinții care își lasă copiii la școală, cu speranța fermă că o fac pentru binele lor. Și profesorii care nu uită că au o meserie vocațională, cu o responsabilitate copleșitoare.
Pe bune, Sadoveanu e chiar cool! Totuși dacă ajung să declar public că îmi place și Agârbiceanu, vă rog să mă trimiteți la doctor, sigur am pățit ceva la cap! 😀