“Toate avem senzația că l-am născut pe Isus!” Citez dintr-un podcast devenit viral zilele acestea în care o actriță cu suficientă experiență în domeniu vorbește despre maternitate.
Ar fi grozav dacă percepția părinților s-ar opri la divinitatea propriilor copii! Doar că eu văd în jur tot mai mulți părinți care au senzația despre ei înșiși că sunt Sfânta Treime și ceva în plus. Că au rol de Creator în viața urmașilor, că sunt singurii care pot decide traiectoria cea bună și că doar prin puterea lor copiii au șanse să devină ceva în viață. În plus, au și darul clarviziunii, știind cu certitudine nu doar destinul copilului lor, dar și că alții vor eșua lamentabil tocmai pentru că nu au un far călăuzitor parental din material divin.
Ideea asta narcisică poate fi inofensivă dacă întâlnește un copil maleabil și dispus să urmeze drumul trasat de părinți. Dar dacă în arborele genealogic apare un rebel greu de condus, lucrurile tind să evolueze spre exploziv.
Noi, părinții, nu creștem copilul din imaginația noastră sau din cărțile de pedagogie, ci o personalitate pe care mai mult o cunoaștem și ghidăm, decât o creăm. Un cumul de trăsături, emoții, potențial, motivații, multe venite în dotarea biologică și psihologică standard. Doar caracterul este dinamic pe parcursul vieții, dar și aici copiii învață mai mult din exemple, decât din lecțiile pe care încercăm să le predăm.
Are dreptate influencera cu pricina: nu îl naștem pe Isus. Nici pe Ronaldo, Einstein sau Napoleon. Îl naștem pe Mihai, Georgeta, Alina sau Costel. Și nici nu îi creăm pe parcurs. Ei devin, prin alegerile pe care le fac, prin deciziile luate, prin prețurile pe care sunt dispuși să le plătească. Și oricât am încerca noi să-i influențăm, vine, invariabil momentul în care vom fi irelevanți în destinul lor.
Ca părinți, nu suntem creatori, pentru că acest statut ne poziționează superior, deconectant. Suntem ghizi, le stăm alături, încercăm să le facem călătoria mai frumoasă și îi ajutăm atât cât putem, fără a le limita autonomia sau înăbuși dorința.
Și pentru asta trebuie mai întâi să îi cunoaștem pe ei, copiii cei reali, nu ieșiți din plăsmuirea noastră.