Zilele acestea se discută obsesiv despre pericolul rutinelor de skincare pe care copii tot mai mici le au, fapt ce le provoacă din ce în ce mai multe probleme grave cu pielea.
Despre interzicerea Social Media pentru minori.
Despre pericolul vaping-ului și al consumului de alcool la vârste fragede.
Despre riscurile AI când vine vorba despre sănătatea mintală a celor mici.
Dar cum am ajuns aici nu se întreabă nimeni. Alcool aveam și noi. Țigări nu mai spun. Creme de față proaste, cu duiumul. De ce nu eram atrași de ele?
Sunt doi piloni importanți: obsesia parentală de a avea un copil precoce și legile permisive.
Despre legi las pe alții să dezbată. Despre mândria de a avea un copil mic, dar mare, vă povestesc puțin, deși sunt convinsă că scriu vorbe greu de înghițit.
Știți deja că nu există fericire mai mare decât să ai un copil care citește la 3 ani, socotește din pântece și ar fi bun de Oxford la vârsta de pregătitoare. Obsesia de a performa de mic este o realitate curentă, deși nu întotdeauna ritmul de creștere este cel care contează, ci consecvența și calitatea salturilor făcute.
Evident că în cazul acestor părinți, tot mai mulți, care aplauda precocitatea, nu efortul, copiii învață să le livreze ce vor: dovezi de maturitate. Iar când crești un copil care are un astfel de obiectiv, lucrurile o pot lua razna în momentul în care ritmul se egalizează cu al celor de vârsta lor.
Pentru că ei tot mai maturi ca media vor vrea să fie, dar nu le mai iese natural, deci vor imita comportamente de oameni mari disfuncționale.
Așadar primul pas pentru a crește copii echilibrați este să îi lăsăm să fie copii. Să le respectăm etapele dezvoltării, să nu-i comparăm cu alții, să nu picăm în capcana de a crede că cine e mai bun la 6 ani, va fi și la 12, și la 18, și la 40.
Fiecare personalitate înflorește în ritmul ei. Sunt unii care pornesc mai greu, dar ating niște performanțe inimaginabile prin dârzenia de care dau dovadă, alții care par din aluat de campion, dar care nu se coc vreodată. Cum zice românul, se nasc talent și mor speranță.
Forțându-i constant să ardă etape, să fie continuu mai mari decât vârsta lor mentală îi împingem, de fapt, către mecanisme de coping din zona disfuncțională, cel mai des adicții.
Veți spune că unii copii chiar sunt precoce. Da, așa este. Dar foarte rar pe toate palierele: fizic, psihic, relațional. Deseori o iau înainte doar pe unul și ca părinți ratăm în a-i ajuta să țină pasul cu toate, aplaudând frenetic doar reușitele.
Concluzia: presiunea socială și influensăreala au vina lor în falsa maturizare a copiilor noștri. Guvernele ar trebui să fie proactive în a intui riscuri sociale, legalizându-le optim.
Dar ca părinți nu există această scuză, că alții sunt de vină. Este problema noastră că îi vrem mereu mai mari, le dăm cu parfum de când sunt bebeluși, îi îmbrăcăm în parc de parcă ies la prezentare de modă, vedem ca un semn de mare maturitate digitală că butonează un telefon și îi lăudăm intensiv doar atunci când dovedesc că pot fi peste vârsta lor.
Noi îi adultizăm, pentru că noi le încurajăm și le sponsorizăm obiceiurile de consum.