Timp de patru ani, când mergeam să-l iau pe cel mare de la școală (clasele unu-patru) mă rugam la Divinitate să nu plouă, ningă, înghețe sau să dea cu ceață. Pentru că scările de la ieșire erau placate cu cea mai ieftină, urâtă și alunecoasă gresie existentă în lume. Iar copiii cădeau pe capete la cea mai mică urmă de umezeală.
Vorbim despre școala de proximitate, care nu avea pe atunci finanțare proprie, depinzând de o altă instituție din zonă pentru a face bani de consumabile și renovări.
Apoi, la ședințele cu părinții de la liceu, mă feream să stau în băncile de la geam. Pentru că pe tavanul de deasupra lor se căsca o crăpătură destul de serioasă, lăsându-mi senzația că urmează să aterizeze bucăți de acoperiș. Am ridicat problema încă de când am văzut, dar mi s-a spus că nu-i pericol (ce-i drept în patru ani nu s-a întâmplat nimic) și așa a rămas.
Nu era singura problemă cu sala de clasă. În spate exista intrarea într-un laborator de limbi străine, ceea ce făcea logistica orelor cam complicată. Apoi a trebuit să colantăm ușile pentru că fiind total transparente, liceenii noștri erau mai atenți la ceea ce se întâmpla pe hol decât pe tablă. Iar dulapurile, insuficiente oricum, păreau în pericol iminent de a se prăbuși.
Vorbim despre un Colegiu Național din centrul capitalei. Căruia i-am acordat întotdeauna prezumția de nevinovăție, pentru că e suficient de vechi cât să aibă probleme cu renovările (clădirile istorice au statut special) și situat nefericit într-un sector în care primarii au avut constant alte preocupări decât educația. Dar senzația pe care am avut-o tot timpul a fost cea clasică, autohtonă: “las-o, mă, că merge așa!”
La cel mic primul criteriu de alegere al școlii a fost exact acesta: să aibă spații de învățare cât mai funcționale cu putință.
Ca și consultant am sugerat întotdeauna firmelor cu care am colaborat să înceapă cu un sediu curat, corect renovat, funcțional. Pentru că este primul semnal pe care îl oferi angajaților: la noi lucrurile funcționează! Dacă lași praful să se adune, cutiile să te împiedice și becurile să pâlpâie trist, e clar că mentalitatea de tip “merge și așa!” se va perpetua la nivel organizațional.
Ca mamă, sper la școli care nu apelează la improvizații. Nu mă interesează luxul, ci o sală de sport funcțională, toalete la care curge apa, uși care se închid, bănci cumpărate de Primărie, nu de părinți. (La liceu altele sunt criteriile, că e cu admitere, o listă lungă de opțiuni și factorul “cum au vrut algoritmii”.)
Pentru că totul începe de la educație. Iar noi, românii, am devenit insensibili la urât și prost făcut. Pe străzi atârna cabluri într-o degringoladă pe care nici în India nu cred că o mai vezi, fațadele sunt vopsite strict funcțional și ieftin, arătând ca atare, totul e un talmeș-balmeș de stiluri care îmbină utilul cu inutilul și nevoia de a avea cu cea de a ascunde.
Nimic nu e drept sau pus cum trebuie. Și totul vine din școală. Din crăpătura aceea a tavanului pe care am învățat să o ignorăm. De la toate regulile încălcate de către toți cei implicați: părinți, copii, profesori, miniștri, președinți. De la pauzele lungi și dese, care iată ce de succese aduc. Din toată abordarea prudentă: să nu supărăm, traumatizăm, pierde votanți sau finanțări care se traduce în “lasă, că merge așa!”
De fapt, nu merge deloc, țara stă să ne cadă în cap. Pentru că mereu taie de la școală!