Spunea cineva că noua capcană în ceea ce privește comportamentele de amânare și evitare sunt podcasturile. Oamenii ascultă tot soiul de alți oameni povestindu-și experiențele sau etalându-și nivelul de educație sau formare profesională și își închipuie că petrec timp cu sens, informându-se. În realitate pierd vremea afundându-se în nivelul altora de mediocritate sau narcisism. Pentru că nu orice informație contează și, oricum, nu orice mesaj este, cu adevărat formativ.
Dar nu doar faptul că percepem greșit ce este util, educativ, important pentru noi ar fi o problemă actuală. Deja ne așteptăm ca orice ne ajunge în fața ochilor sau la urechi să provoace o reacție emoțională: să ne facă să râdem, plângem, dezbatem, hulim, aplaudăm. Avem pretenția asta absurdă și neproductivă inclusiv de la școală, care ar trebui să fie un teren mirific în care copiii noștri să petreacă timp de poveste.
Dar informațiile care contează sunt, de multe ori plictisitoare. Enervant de seci și lipsite de conținut afectiv. Nu este totul o poveste frumoasă, ci înșiruiri de cuvinte banale care împreună ne ghidează viața, profesia, deciziile.
O altă problemă este că nu mai discernem între fapte și opinii. Sunt atâtea păreri în jur, încât ne e greu să facem diferența între informația clară și ceea ce crede x sau y despre speța respectivă. De aceea unii cred că se informează urmărind online diverse persoane publice când, de fapt, preiau de-a gata ceea ce cred respectivii, ceea ce promovează ei, de multe ori din interes.
Mai avem așadar abilitatea de a ne informa corect? Suntem noi mai “citiți” decât generațiile anterioare care nu aveau acces la atâtea canale de comunicare? Mai este informația putere în zilele noastre sau devine slăbiciune tocmai prin preaplinul pe care îl provoacă?
Vă informez că nu 🙂