Ieri am postat în Social Media o opinie despre anunţul unor concedieri colective dintr-o corporaţie IT. A fost practic un îndemn la cei disponibilizaţi de a merge la interviuri cu optimism, cu dorinţa de a depăşi situaţia grea, de a nu rămâne în blocaj. Vorbele mele nu vin din cărţi sau ziare, nici de la vreun chatbot. Ci dintr-o experienţa veche şi tristă.
În precedenta criză economică, pe care am trăit-o activ şi intens pe metereze, mi-am propus sa chem la interviuri cu prioritate pe cei rămaşi fără job din cauza concedierilor colective. A fost un eşec complet, o pierdere de vreme şi o experienţă care m-a învăţat că ajutorul nesolicitat este şi nedorit. Logica emoţiilor e aceeaşi cu logica raţiunii: cine nu cere, nu vrea, de fapt.
Majoritatea celor pe care îi invitam la interviuri erau mai preocupaţi să vorbească despre nedreptatea suferită. Despre incompetenţa celor rămași în companii. Despre şomaj şi mai ales despre alegerea de a nu se angaja până la finalul perioadei de indemnizaţie.
Când recrutezi/ selectezi, nu cauţi resemnare, tristeţe, ancorare în trecut. Ci speranţă, dorinţa de a primi o şansă pentru ceea ce poţi și cunoști, nu pentru necazurile prin care ai trecut. Empatia e una şi este posibil să o primeşti des. Angajarea e alta şi se obţine greu, pentru că întotdeauna înseamnă competiţie pentru a alege cea mai bună soluţie există în piaţa muncii.
Așadar, îndemnul meu actual pentru cei disponibilizaţi a sunat astfel:
” (…) am văzut de-a lungul timpului mulți angajați concediați, veniți la interviuri. Și în loc să fie motivați, deschiși, curioși despre noi oportunități, își trăiesc activ drama și nedreptatea, periclitându-și viitorul.
Nimic nu ne este dat pe vecie: nici joburi, nici relații, nici statuturi. Oricând putem rămâne fără identitatea noastră profesională, putem fi trădați în amor sau pierde toate bunurile materiale.
Viața nu e ca pe Instagram, e și ca în Rahova, Oracle, tribunale, spitale. Uneori trăim lucruri dramatice, iar postura de victimă este cumva seducătoare pentru că ne asigură o nouă identitate, empatie din partea celor din jur, vizibilitate. Dar nu și viitor.
Dacă simțiți nedreptate, apelați la căi legale de rezolvare a conflictelor de muncă. Puțini angajatori știu să jongleze corect cu prevederile legale, de aceea deseori angajații au câștig de cauză. La un terapeut dacă simțiți situația ca fiind traumatică. La un consilier de carieră dacă sunteți în blocaj.
Dar nu rămâneți mental în postura de victimă. Nu încercați răzbunări mercantile și nici să vă dovediți dreptatea altfel decât cu arme profesionale. Nu lansați războaie în Social Media, chiar dacă postările devin virale și pare că lovesc nimicitor în brandul de angajator, în realitate erodează la sursă. Folosiți acea furie, motivație, energie drept combustibil pentru a depăși situația.
Mergeți la interviuri cu optimism, dovedind că vă doriți un nou pas în carieră, nu o horă pe loc în cel care s-a dovedit ghinionist la un moment dat. Șutul în dos poate fi o sursă de durere, tristețe și suspin, dar și un nesperat pas înainte.”
În general vorbele mele au fost înţelese corect, deşi nu aveau tot contextul pe care l-am descris mai sus. Dar a venit şi clasica acuză că fac “gaslighting” (este foarte la modă să fluturăm acest termen), pentru că le cer oamenilor să fie optimişti, deci îi invalidez emoţional.
Problema este că viaţa reală nu aşteaptă validarea emoţională, nici a mea, nici a altora. Îti oferă opţiuni atunci când vrea. Dacă vă închipuiţi ca un angajator asteaptă să procesaţi tumultul de trăiri, vă înşelaţi. Are nevoie de oameni aici şi acum, până vă vindecați, deja persoana angajată termină perioada de probă.
Ești copleșit, ți-e frică, nu te poți mobiliza? Toți simțim asta într-o măsură mai mare sau mai mică. Dar unii devin evitanți, în timp ce alții își iau emoțiile în piept și acționează.
Poate că sună dur, totuși nu trăim în cabinete psihologice. Ci printre oameni de tot felul, unii ca mine, care vă spun adevărul necosmetizat, dar vă cheama primii la interviu dacă aţi rămas fără job şi alții poate ca doamna care mă acuză de tactici manipulative pe LinkedIn, dar nu știu că ar ridica un deget în cazul în care aş fi şomeră. Trăim toţi sub acelaşi soare, suntem diferiţi şi uneori ne intersectăm din întâmplare sau interes.
Dacă vreţi ajutor în a procesa emoţiile, căutaţi-l înainte de interviul de angajare. Sau după. Oportunităţile nu asteaptă să fim pregătiţi, ci vor să ştie dacă avem suficient curaj să acţionăm nepregătiţi. Apoi să găsim puterea de a ne lămuri pe parcurs.
Cam asta am avut de zis. Ca e greu pentru toţi, dar devine uşor pentru cei care nu lasă emoţiile, traumele şi alţi demoni să îi doboare. Cer ajutor, acţionează, eşuează, o iau de la capăt.
Iar dacă asta mă face un om rău, atunci aşa să-mi rămână numele.