Știu că plouă și pare un titlu plictisitor, dar poate că ar merita un efort textul de azi. Mai ales că de multe ori am discutat și despre această perspectivă a parentingului: aceea de a crește copii angajabili, adică dispuși, capabili și pregătiți să devină independenți din punct de vedere financiar.
Statisticile spun clar că în țara noastră crește șomajul în rândul celei mai valoroase categorii de vârstă: tinerii. În timp ce angajații trecuți de 50 de ani se plâng, la rândul lor, că nu au opțiuni de carieră – dar despre asta dezbatem cu altă ocazie.
De ce sunt tinerii importanți în piața muncii?
Pentru că ar trebui să fie entuziaști, motivați, cu un nivel de energie bun, ținând cont că nu au atâtea responsabilități și probleme. Deci aduc un suflu nou organizațiilor. Pentru că au mintea încă antrenată să învețe. Și sunt mult mai ancorați în prezent, în nevoile și tendințele actuale.
Nu în ultimul rând, lipsa de experiență vine la pachet cu niște costuri salariale reduse pentru angajatori. Care, corelate cu disponibilitatea de a prinde repede informații și abilități, pot fi lozul câștigător al performanței.
Totuși de ce tinerii români par puțin dispuși să muncească și să învețe?
Precizez încă de la început că nu vorbim despre generații întregi. Statisticile spun că un sfert dintre aceste este supus riscului de șomaj. Dar procentul este în creștere.
De ce?
În primul rând există o componentă culturală pe care o vedem mai rar în vest, o mentalitate de tipul: “destul m-am chinuit eu, ca părinte, copilul meu trebuie să aibă o viață liniștită.”
Ori această plasă de siguranță incapacitează. Atât timp cât ai haine de calitate, mâncare la discreție, mașină și benzină, plus acoperiș deasupra capului, e greu de crezut că te apucă dorul de eugenii și stat pe la birou sau, mai rău, într-o hală de producție, minim 8 h.
În ai doilea rând școala românească scoate nu doar absolvenți doxă de carte, dar aproape nuli la practică. Ci și oameni cu o anxietate generalizată de a învăța. Toată hăituiala cu acele conținuturi aberante, greu de digerat, prezentate deseori prea doct și superior, îi determină pe cei care scapă de școală să fugă de carte toată viața. Și acesta este, de fapt, marele eșec, cel care ne bântuie social. Pentru că viața întreagă trebuie să fie o învățare, o căutare de a fi mai bun.
În al treilea rând piața muncii este la fel de ruptă de realitate ca și școala. Setat în paradigma “să ni se dea”, managementul românesc uită că de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Firmele de la noi nu cred în instruire, vor să ia de-a gata tineri plătiți cu minimum legal, care să producă cam cât un senior cu maximum posibil.
Nu în ultimul rând, în România există o mobilitate redusă a tinerilor. Toți vor joburi lângă casă, sau mai nou remote, puțini sunt dispuși să renunțe la confort și stabilitate pentru a-și începe cariera sau a trece peste un punct critic profesional.
Ce putem face?
Ca părinți să-i aruncăm din cuib, altfel nu învață să zboare. Și dacă nu-și pun de tineri bazele unei meserii și al unui CV, e greu de crezut că le va fi ușor în viață.
Ca profesori să-i învățăm să învețe. Și să facem din asta o plăcere, o pasiune, o activitate recurentă în viață.
Ca societate, să readucem munca printre valorile fundamentale. E haioasă maimuțăreala pe TikTok, dar numai unii sunt norocoși să-și plătească facturile din asta.
Ca angajatori să înțelegem că nu există angajatul ideal, ieftin și bun, ci doar acea funcțional, pe care îl înveți și îl crești. Știu că există acum visul cu roboți, care muncesc de rup și nu cer concedii medicale, dar cei care l-au trăit zic că ar fi mai urât decât pare.
Și cu toții trebuie să înțelegem că unele lucruri sunt mai grave decât par. Iar un sfert dintre tinerii români care nu fac nimic, înseamnă nu doar bani pierduți degeaba, ci și un pericol social. Munca nu doar îți pune pâinea pe masă, ci îți ține mintea ocupată cu lucruri utile, constructive.