Zilele acestea sunt mai complicate pentru mine, se fac șase ani de când tata a plecat la Ceruri să le reîntâlnească pe mama și pe sora mea. Ca întotdeauna m-am afundat în muncă multă, mai ales fizică, pentru a-mi ține gândurile sub control.
Aceasta era modalitatea părinților mei de a face față greutăților și am moștenit-o sau poate copiat-o și eu. Chiar ajută să te obosești cu folos, îți organizează gândurile, simplificându-le tare pe cele care nu ajută în acele momente.
Asta am făcut și azi. Apoi am plecat să cumpăr ceva. Tot pe alergătură, evident, pentru că am o listă lungă cu chestii de făcut în continuare. La întoarcere, cu bateriile puțin cam descărcate, am început să o las mai moale cu sprintul și să fiu mai prezentă în plimbarea mea. Și așa am observat pe trotuarul bucureștean, surprinzător de curat, o migdală în coajă.
Una singură, dar m-a dus imediat cu amintirile în anul 2004, când l-am relocat pe tata din orașul de provincie în care m-am născut, la București pentru a mă ajuta cu primul meu copil. Doar în el am avut încredere, doar el îmi rămăsese.
După ce m-am întors la muncă, veneam de la birou direct în Parcul Moghioroș, unde îi găseam pe amândoi, bunic și nepot, relaxându-se și socializând. Iar la plecare, toamna, pe drumul spre casă, tata culegea migdale în coajă de pe trotuarul de lângă parc, le spărgea și ne dădea să mâncăm.
A fost o mare surpriză să aflu că există migdale “proaspete” la noi în cartier. Recunosc că până atunci nici nu știam cum arată în habitatul lor natural, văzusem doar ambalate. Mai surprinzător a fost să aflu și cât sunt de aromate.
Vremea a trecut, iar eu am uitat de migdalele din Drumul Taberei. Până azi, zeci de ani mai târziu, când, în drumul meu spre casă, a mai apărut una. Una singură, pe un trotuar nesperat de curat.
De această dată nu are cine să o spargă pentru mine. Dar știu cum dintr-o toamnă în care învățam și să fiu mamă.