Că e mai simplu să te îngrijorezi de acele decizii ale politicienilor decât de propriile alegeri din viață. Pentru că avem la fel de puțin control în ambele cazuri, dar măcar pentru cele sistemice nu putem fi direct răspunzători.
Că e mai la îndemână să trăim visele copiilor noștri, pentru că astfel ar trebui să le vindecăm pe cele ale copilăriei noastre, de mult și poate prematur îngropate.
Că pare logic să ne imaginăm scenarii fantasmagorice privitoare la viața altora. Pentru că astfel credem cu tărie că acele decizii imorale ale lor, pe care noi nu le-am lua în considerare niciodată, stau la baza reușitei.
Că dărâmăm proiectele și ideile celor din jur dintr-o empatie stricată, sperând astfel că și nereușitele noastre sunt cauzate de alții, nu de propria noastră neputință.
Că e ușor, de fapt, să găsești modalități de a face față realității dure. Dar ce e facil aduce, de regulă, mai mule greutăți.
Că succesul, măreția pot fi pur și simplu random. Dintr-un grup de oameni talentați, muncitori, capabili, toți fac greșeli, toți fac lucruri bune, dar numai unii ajung în vârful piramidei.
Că suntem toata viața niște copii umblători prin lume, purtând traumele, soluțiile și neputințele pe care alți copii, părinții noștri, ni le-au cimentat sub formă de educație.