Școala începe, și în acest an, atipic. Toate promisiunile de mai bine fie au durat prea puțin, fie rămân așteptate pe vecie.
Oamenii din jur sunt tot mai stresați. Banii s-au strâns, cheltuielile cresc fără a simți asta într-un trai mai bun, problemele de sănătate își găsesc tot mai anevoios și scump rezolvări.
Nici cu peisajele nu stăm mai bine. România rămâne un amestec de ruine și perpetue proiecte începute și lăsate de izbeliște, cabluri, gunoaie, pârloage, buruieni.
Nu-i de mirare că nici cu creierii nu mai stăm prea bine. Suntem stresați, angoasați, deprimați. Răi unii cu alții, lipsiți de empatie și incapabili de a colabora.
Seninia mea, spațiul de încărcare cu bine, pare că a devenit un spațiu utopic, imposibil de regăsit în viața reală.
Și mi-e tot mai greu cu urâtul și greul din jur să o regăsesc și să scriu povești frumoase. Trimiteți-mi așadar gânduri bune, poate încep să văd totul printr-o lentilă mai drăguț colorată.