În fotbal, cel mai dezbătut meci este acela de aseară și cel mai important este următorul.
Dar eu aleg să vă reamintesc de finala Champions League, care a avut loc săptămâna trecută și s-a încheiat cu un neverosimil 5-0 pentru PSG contra lui Inter.
Nu pentru joc, dinamică, tehnică, tactică, acestea ne reprezentând zona mea de competență, deși la cât de mult s-au îndesit căutările pe blog după cuvântul cheie “fotbal” poate că ar trebui să mă școlesc puțin.
Ci pentru drama readusă în atenția publică de acest meci. Pentru că s-a vorbit puțin despre joc în sine și mult despre decesul prematur și tragic al fiicei antrenorului PSG, care s-a stins la 9 ani după un diagnostic cumplit. Astăzi ar fi fost o adolescentă, dar nu a avut în destin această bornă.
A fost imposibil să nu remarcăm bucuria schimonosită a lui Louis Enrique. Pe fața căruia durerea este definitiv sculptată, încercările de a râde, a se bucura, fiind parcă ilustrația pasajului biblic care ne spune că totul este deșertăciune. Ce mai contează o cupă, când ai pierdut o minune?
Am văzut apoi, zilele trecute, un interviu în care antrenorul este întrebat dacă se consideră norocos sau ghinionist. Răspunsul a venit, probabil, din multe ore de terapie sau de lucru cu sine: este un noroc faptul că a trăit 9 ani de experiențe grozave alături de mezina lui.
Omului ăsta i-a murit copilul și se ridică din pat și antrenează o echipă care performează și merge la sală pentru că arată impecabil și dă interviuri cu privirea tristă și tentative de zâmbete care arată mai degrabă a rictus. Și se simte norocos.
Și sunt milioane de oameni cu copii sănătoși pe care îi consideră leneși, insuficient de motivați, incapabili, merg la job doar ca să-și plătească facturile și se simt extraordinar de ghinioniști că s-au certat cu soacra.
Diferența este că unii ridică oameni, mentalități, cupe și alții îngroașă rândurile celor care fac umbră pământului degeaba. Și nu e noroc sau ghinion, e muncă, disciplină, evoluție sau somn al rațiunii.
Sursă foto: goal.com