Scrisul ca terapie

O poveste cu un șoarece

Să fie cam o lună de când în magazia care-l găzduiește iarna pe Tocăniță, zis Trifoi, zis Iepurilă, zis Bag P€&@ în El de Iepure (*) se auzeau zgomote ciudate. Ba chiar am găsit punga de mâncare a sus numitului roasă la un colț. Mi-a fost clar că am mai căpătat niște nedorite animale de companie, dar eram totuși în faza de negare: atât timp cât nu le vedeam, practic nu existau. Până într-o seară când, ridicând capacul garsonierei lui Trifoi, am văzut că avea un vizitator: un șoricel mititel, care m-a speriat de moarte în ciuda faptului că nu arăta deloc amenințător. Am țipat de au ieșit ai mei îngrijorați (sau plini de speranță) pe la ferestre și timp de două zile am vizitat iepurele doar în compania soțului. Sătulă de mișteauxuri, în a treia am luat cu mine câinii. Care furau din magazie chestii și le mutau în curte prin puncte diametral opuse, așa că am renunțat și la protecția lor. În vederea preîntâmpinării unei noi întâlniri față în față cu infama creatură, mi-am făcut așadar ...
Citește mai mult »

Un balaur numit eşec

Toate discuţiile despre homeschooling din ultima vreme ascund un subiect comun, oarecum ascuns, dar tot mai prezent: frica de eşec. Toată fuga de competiţie, toată anxietatea provocată de comparaţia “copilul meu vs. copilul altuia” au la bază de fapt teama excesiva a părinţilor de a da greş. Asta pentru că eşecul este văzut ca un balaur care te învinge definitiv, te lasă lat, fără puteri, fără capacitatea de a te mai ridica. Ai cunoscut chixul o dată, se cheamă că l-ai dat mereu. Şi pentru că educaţia este văzută defectuos, ca în vremurile de mult apuse, când se credea că omul se naşte o “tabula rasa”, o tabla goală pe care scriu cu cretă părinţii şi educatorii. Ai pus semnele greşit, ai creat un om defect. Percepţia este deja comună, în ciuda faptului că istoria ne arată că multe eşecuri s-au dovedit a fi benefice sau pur şi simplu uşor de depăşit. Şi că educaţia este influenţată de numeroşi factori, incluzând aici neprevăzutul aşa că este aproape imposibil ca doar unul dintre ei să defecteze un om, însuşi defectul fiind greu de caracterizat. De unde vine aşadar eroarea ...
Citește mai mult »

În bula mea

Citeam zilele trecute un post de pe un blog (dacă aş mai şti care, aş da şi link) care explica frumos de ce percepem realitatea într-un mod limitat: practic grupul de prieteni reali şi virtuali este setat conform unor valori, dorinţe, activităţi comune. Dependenţa de Facebook ne induce poate cel mai tare în eroare, pentru că acolo algoritmii aplicaţiei chiar ne dau ceea ce ne dorim, vrem să vedem, ne este confortabil, fie că vorbim despre produse, oameni, ştiri. Şi atunci când eşti înconjurat de oameni ca tine, tinzi să crezi că toţi oamenii sunt ca tine. Ceea ce este neproductiv şi te poate izola. Este adevărat. Lista mea de prieteni virtuali este formată din cunoştinţe, rude, vecini, foşti colegi de şcoală sau job, prieteni reali, oameni pe care i-am cunoscut într-un fel sau altul. Dar de fiecare dată interesele sau nevoile mele s-au modificat, Facebook a început să-mi propună figuri noi, chiar dacă aparent nu aveam nimic în comun. Iniţial am acceptat cu interes noile cereri de prietenie tocmai ca tentativă de a ieşi din bulă. În anumite cazuri s-a dovedit că există lucruri care ne apropie. În ...
Citește mai mult »

Copilul din noi

Drumul spre parc trece pe lângă un chioşc de ziare. Şi pentru că ziarele s-au cam rărit, ghereta este plină cu jucării de plastic, din acelea chinezeşti, ieftine, prost finisate şi ambalate. Am cedat o dată rugăminţii de a lua o puşcă. A doua oară am aplanat un potenţial conflict cu un pistol. Mi s-a parut o afacere să dau 9 lei contra unui drum liniştit acasă. Dar aşa cum îi stă bine copilului, instistă acum prin metoda clasică “dat cu fundul de pământ” să-şi completeze colecţia. Lucru pe care nu intenţionez să-l încurajez, oricâtă linişte m-ar costa. De dimineaţă s-a repetat scenariul. Ne-am întors mintenaş acasă întru calmarea spiritelor. Şi ne-am întâlnit la lift cu vecinul nostru. Supărat, copilul urcă în lift fără să salute şi să socializeze, aşa cum face cu toti colocatarii şi pensionarii de pe o rază de 5 km pătraţi. – Ce mai faci? este întrebat. Şi se dezlănţuie seria de bombăneli: – Eu am vrut pistol. Ce mare lucru un pistol? Şi mama nu m-a lăsat să-mi iau! Eu am vrut pistolul ăla cu verde. În ciuda debitului verbal, pe ...
Citește mai mult »

Decizii care ne prind din urmă

Pe când am definit unul dintre primele chestionare de evaluare a performanţelor, un indicator esenţial pentru poziţiile manageriale mi s-a părut a fi promptitudinea deciziei. Rapiditatea asta de a rezolva ceva, include şi ştiinţă, şi putinţă, dar mai ales curaj, puterea de a urmări efectele, de a vedea ce iese, eventual de a o drege la nevoie. Înseamnă încredere în forţele proprii, dar nu una oarbă ci bazată pe abilităţi şi cunoştinţe reale. Şi mai ales presupune concentrare asupra a ceea ce este cu adevărat important, obiectivul final, şi cunoaşterea eventualelor pagube/ victime colaterale. Ca manager de departament al unei companii, promptitudinea deciziei este aşadar importantă. Dar ca manager al propriului departament, cel care cuprinde cariera, familia, viaţa personală, deciziile de zi cu zi n-ar trebui și ele să conteze? Chiar o fac, şi al naibii de tare. Eu ştiu că toate deciziile pe care le-am născut greu, care au presupus analize şi post-analize, care au întors problema pe toate părţile şi încă două-trei suplimentare, care m-au ţinut trează nopţi şi bleagă zile, mă bântuie încă. Mă chinuiesc, mă răscolesc, nu mai rezist, vorba cântecului. Şi cele luate ...
Citește mai mult »

Trei vieţi şi încă număr

Aş fi putut, până acum, să mor de trei ori. Prima oară într-un accident de maşină. Lucram la o şcoală dintr-un sat ialomiţean şi ajungeam uneori acasă cu “ia-mă nene”. Într-o iarnă de pomină ne-a luat un nene cu duba plina cu cleşti de rufe. Abia ce o porneam la drum şi dubei i-a zburat o roată, s-a dezechilibrat şi s-a rostogolit de câteva ori pe un câmp împrăştiind apocaliptic cleştii. Am văzut ca în filme, primii mei 20 de ani într-o secunda. Am scăpat cu răni uşoare şi o mică anxietate legată de cleştii de rufe. A doua oară m-am înecat, recent, cu ciocolată. Culmea, nu un diabet provocat de pofta excesivă de dulciuri ci o obstrucţie a căilor respiratorii era să-mi vină de hac. Singură acasă, am încercat nişte auto-manevre de resuscitare, care, printr-un noroc chior, au funcţionat. Aş fi vrut să capăt o mică anxietate legată de ciocolată, dar n-a fost să fie. Poate data viitoare. A treia oară fix azi, marţi 13. M-am pus pe schimbat becuri de mult ignorate şi m-am trezit într-un breakdance frenetic. Odată cu electricitatea m-a trăznit şi înţelepciunea: Aşadar ...
Citește mai mult »

Lupte grecomane

Ar fi trebuit să fiu băiat. N-am fost, dar asta nu l-a împiedicat pe tatăl meu să spere că mă voi transforma într-unul. Aşa că mă ducea la meciuri, aprecia mai mult ţinutele mele sport şi mă implica în jocuri băieţeşti. Iar mie imi plăceau la fel de mult luptele grecomane (inspirate din greco-romanele văzute la Olimpiade) în care eram lăsată să câştig, ca şi împletitul părului păpuşilor sau confecţionatul de haine. Poate de aici mi se trage obsesia de a mă lupta până la epuizare pentru lucrurile importante pentru mine. Mi-am închipuit că voi câştiga ca în copilărie. Iar finalul va fi întotdeauna cu râsete şi îmbrăţişări. Şi am greşit. În primul rând, am ales eronat luptele. Unele trebuiau abandonate din faşă, înainte să înceapă. N-au meritat timpul şi energia mea. Apoi am greşit când am ales durata statului pe metereze. Ar fi trebuit să mă opresc atunci când am realizat ca o victorie nu mă va ajuta cu nimic. Frica de eşec a fost o altă greşeală, pentru că uneori lipsa de izbândă se dovedeste a fi mai bună decât reuşita. “O lupta-i viaţa; deci te luptă”, dar cu cap, înţelept, dozat, cu instinct de conservare. Altfel ajungi ...
Citește mai mult »

Vacanţa mea

A fost minunat. Grozav. Bestial. Nemaipomenit. Fantastic. Fabulos. Incredibil. Spectaculos. Extraordinar. Ireal. Plajele sunt la fel de frumoase precum le ştiam, apa mării la fel de răcoritoare. În plus, grecii au învăţat să emită bon fiscal. Am prins Super Luna în ultima seară şi nişte super apusuri în fiecare zi. Până la un moment dat. Pe rând, tata m-a anunţat că nu mai merge pompa din puţ deci casa şi curtea sunt lipsite de apă, iar copilul mic a făcut febră şi aşa s-a stricat tot zenu’. În plus am realizat ca nu pot răspunde la mailuri, deşi aveam câte ceva de zis. După două nopţi de vis (pentru că şi coşmarul intră în categoria asta), am ajuns acasă. Unde iarba nu mai e verde – galbenul de la cod si lipsa de apă i-au dat o uşoară tentă arămie, bucătăria s-a transformat într-un spaţiu care mi-a pus ficaţii în dificultate, iar copilul mic şi-a tratat durerea de gât cu balsam de rufe rămas în maşina de spălat blocată simultan cu pompa de apă. Este groaznic. Oribil. Penibil. Înspăimântător. Enervant. Urât. Aiurea. Dificil. Absurd. Nasol.
Citește mai mult »

Proverbe, zicale, cimilituri pe înțelesul tuturor

Înţelepciunea populară veche este cea mai bună colecţie de teorii psihologice moderne. Dacă nu mă credeţi, iată câteva zicale interpretate dintr-o astfel de perspectivă: “Cine se aseamănă, se adună”. Este un soi de Legea atractiei universale, gândită de străbunii noştri cu mult timp în urmă: atragi ceea ce eşti. Aşadar nu doar că Tarzan a fost român, dar şi Esther şi Jerry Hicks au un văr de-al doilea român, care zicea mereu această vorbă. Aşa a apărut cartea “Legea atracţiei – Învaţăturile lui Abraham“, una dintre cărţile de căpătâi în domeniu. “Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge.” Probabil că înaintaşii noştri au observat empiric că trezindu-se mai devreme, nu-i apucă noaptea pe drum, putând astfel parcurge distanţe mai mari. Astăzi este dovedit statistic ca persoanele de succes sunt din categoria celor foarte matinale. “Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou!” Aici am greşit, în prezent credem în reabilitarea infractorilor. Continuăm: “Baba nu aude, dar le potriveste!” Vorbim clar despre un caz de integralitate a percepţiei, în care, deşi mesajul auzit este incomplet, experienţa anterioară ne ajută să-l completăm cu ceea ce lipseşte. “Câinele ...
Citește mai mult »

Logica vieţii

Acest articol mi-a amintit de propriile mele furii şi momente în care m-am întrebat “De ce eu?” sau “De ce mi se întâmpla mie toate astea?” N-au fost puţine. Şi le-am acceptat pe fiecare în parte, aşa cum zice articolul de mai sus, altfel probabil aş fi scris acum dintr-un spital de boli psihice. După nişte astfel de experienţe, am realizat că una dintre problemele noastre, a oamenilor, este credinţa că viaţa are o logică de tip cauză-efect. Mâncăm sănătos, deci trăim 100 de ani. Facem din copii o prioritate, deci vor deveni genii. Muncim de ne spetim, deci vom ajunge milionari. Ne dedicăm trup şi suflet unei relaţii, deci vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Viaţa are însă o logică mult mai întortochiată și puţin previzibilă de atât: mănânci sănătos şi cazi cu avionul la 30 de ani. Fumezi şi prinzi suta. Există copii care îşi văd părinţii seara, târziu, fără să aibă parte de prea multe dezbateri filozofice despre şcoală si au rezultate de excepţie. Oameni care au făcut din carieră o prioritate absolută şi îşi permit mai puţine decât angajaţii instituţiilor de stat. Cupluri ...
Citește mai mult »