Familie

Pas cu pas, cu pas cu pas cu pas

De ceva vreme, înainte de culcare, copilul cel mic vrea să facem “cei 5 pași”. De fapt 6 cu povestea de adormit, la care adaugă în mod ingenios și alții atunci când chiar n-are chef să adoarmă. Nu știu de unde s-a inspirat sau i-a venit ideea, dar știu sigur că pentru el (ca pentru majoritatea copiilor) somnul este pedeapsă și de aceea încearcă să-l fenteze măcar câteva minute dacă mai mult nu-i stă în putere. Primul pas este îmbrățișarea. În al doilea trebuie să îl pup pe frunte, treabă periculoasă dealtfel pentru părinți, probabil că deviația mea de sept se explică și prin multitudinea de capete în nas primite la ceas de seară, în încercarea de a pune copiii la culcare. Urmează bilanțul pozitiv al zilei: ce ne-a plăcut din ea? Recunosc că la început, deși nu eram încă blocată în casă și cu securea virusării deasupra capului, abia dacă reușeam să găsesc câte un exemplu bun. Acum am liste impresionante, care cuprind deopotrivă frivolități și lucruri importante precum vremea frumoasă de afară, faptul că suntem cu ...
Citește mai mult »

Părințeală în vremea părerologilor- Episodul 1352

Noul refren agasant în parenting pare a fi vindecarea părinților întru binele copiilor. Este dovedit (pseudo)științific că suntem defecți tocmai pentru că părinții noștri, oameni ocupați și defecți la rândul lor, ne-au făcut așa. Și practic orice problemă a copilului ține, de fapt, de ale noastre. E agitat? Trist? Cu dificultăți de adaptare? Este vina ta, părinte, că nu-ți repari defecțiunile! Aparent specialiștii care promovează astfel de idei uită (voit sper) un lucru esențial: dacă am fi toți perfecți, copii și părinți, s-ar cheama că suntem în Rai. Dificultățile, defectele, trăirile negative, eșecul, fac parte din devenirea noastră în egală măsură, sau chiar mai mult, decât partea luminoasă, fericită, împlinită. Viața este un drum lung și sinuos, cu multe neprevăzute și surprize de tot felul. Inconfortabile cu duiumul. Iar când avem copii nu devenim superoameni. Nu căpătăm puteri speciale și mantii care ne apără de belele. Devenim doar părinți, având aceleași bune și rele din dotarea anterioară. Nu putem așadar să fim perfecți, fără greșeli și ocolișuri neprevăzute. Și nu este normal să încercăm a părea astfel în fața copiilor ...
Citește mai mult »

Eșecul – un balaur invincibil

Toate discuţiile despre homeschooling din ultima vreme ascund un subiect comun, oarecum ascuns, dar tot mai prezent: frica de eşec. Toată fuga de competiţie, toată anxietatea provocată de comparaţia “copilul meu vs. copilul altuia” au la bază de fapt teama excesiva a părinţilor de a da greş. Asta pentru că eşecul este văzut ca un balaur care te învinge definitiv, te lasă lat, fără puteri, fără capacitatea de a te mai ridica. Ai cunoscut chixul o dată, se cheamă că l-ai dat mereu. Şi pentru că educaţia este văzută defectuos, ca în vremurile de mult apuse, când se credea că omul se naşte o “tabula rasa”, o tabla goală pe care scriu cu cretă părinţii şi educatorii. Ai pus semnele greşit, ai creat un om defect. Percepţia este deja comună, în ciuda faptului că istoria ne arată că multe eşecuri s-au dovedit a fi benefice sau pur şi simplu uşor de depăşit. Şi că educaţia este influenţată de numeroşi factori, incluzând aici neprevăzutul aşa că este aproape imposibil ca doar unul dintre ei să defecteze un om, însuşi defectul fiind greu de caracterizat. De unde vine aşadar eroarea ...
Citește mai mult »

Comuniunea om-natură

În prima zi cu vreme autentică de toamnă, cel mic a început gradiniţa. Toate frământările şi îndoielile lui (plus ale noastre) au fost trăite simultan de natură: frunze căzând, nori plumburii, ploaie molcomă. Asta ca să o dau ca la balada Mioriţa, că şi aşa soarta ne este pecetluită şi trebuie să o acceptăm ca atare 🙂 Ca orice început este inimaginabil de greu. Şi nu exagerez când zic aşa, chiar nu mi-am imaginat chinurile prin care vom trece. De ce a început grădiniţa? Pentru că era momentul, fiind pregătit cu toate cele. Vorbeşte inteligibil (pe cât posibil la vârsta lui), este dornic să petreacă timp cu alţi copii, se descurcă cu îmbrăcatul, mâncatul şi partea de igienă, este foarte independent, refuzând adesea ajutorul nostru. În plus şi-a manifestat deseori dorinţa de a merge şi el la şcoală ca fratele mai mare, de a avea colegi, prieteni noi, de a face teme (asta-i partea frumoasă la cei care au un model). De ce nu-i place grădiniţa? Pentru că este ceva nou. Locul, regulile, persoanele sunt diferite faţă de rutina lui zilnică. Dacă acasă este singurul copil mic, care are ...
Citește mai mult »

De modă veche

Azi ţin să punctez câteva dintre tendinţele în materie de parenting şi educaţie, pentru că văd destul de mulţi părinţi desueţi în jurul meu: Competiţia e ciumă. Îţi duci copilul la concursuri şcolare? Îi cumperi coroniţă la sfârşit de an? Nasol! Va sfârşi depresiv, anxios, debusolat. Va fi un adult inadaptat, incapabil să ia viaţa ca pe un dat frumos ce este. Aşa o fi modern, dar realitatea veche de când lumea ne contrazice. Mie mi se pare că tot ce e frumos în viaţă se câştigă prin competiţie: o persoană mişto care îţi devine jumătate, un loc de muncă tare care să-ţi ofere un confort financiar, social, personal. În afara competiţiilor proprii şi personale, ne plac teribil cele ale altora. Zilele acestea tocmai ce urmărim spectacolul unui campionat de fotbal şi cred că audienţele îmi dau dreptate. Eu zic că problema nu este competiţia, ci modul în care ne raportăm la ea. Trebuie să alegem înţelept, să ne antrenăm corespunzător şi mai ales să ştim cum să ne remontăm după un eşec. Pentru că aici este de fapt marele câştig. Cine blamează competiţia nu înţelege că însăşi viaţa ni se datorează ...
Citește mai mult »

Dialoguri

Din seria “Culinare”: Pe plajă, îmi oferă o îngheţată făcută de el. O piatră alba, alungită, pe care trebuie să o savurez. – Bună ţata? – Bună, excelentă chiar. Să mai faci! Ce reţetă ai folosit? întreb eu. – De… ţată, îmi răspunde. Din seria “Cine e mamuţa?”: Acasă, ne hârjonim. – Măi, maimuţă! îi zic. Cine e maimuţă? intreb retoric. – Ceacea (Cezar)! – Cum Ceacea? Numele tău nu este Cezar? – Nu, e mamuţă! Din seria “Bond, Puiu Bond”: Îl strig: – Cezar! Îmi răspunde: – Nu Ceacea! Puiu’ mamii! Am aşadar încă un partener de discuţii pe cinste. La fel de pus pe şotii şi pe vorbă ca şi ceilalţi din casă.
Citește mai mult »

15 ani

Astăzi am împlinit 15 ani de la căsătorie, ani frumoşi, plini cu de toate. Un motiv bun de expunere lungă, în două părţi. Prima este teoretică şi plictisitoare, a doua mai uşor de gustat: [Partea plictisitoare a expunerii] M-au luat aşadar nostalgiile şi mi-am amintit de cursul de Sociologie din facultate, când ni s-a povestit formal şi doct despre familie ca instituţie socială. Iar fluturii mei din stomac râdeau în hohote. Ca să vă daţi seama despre ce vorbesc, ni s-a spus că funcţiile specifice ale familiei sunt: cea de regulator sexual, de reproducere, de socializare, afectivă, de status, funcţia protectivă şi cea economică. Sună romantic, nu? 🙂 Şi ni s-a mai spus despre “Regula celor sase luni si a celor trei ani”, care zice că dacă cei doi soţi s-au căsătorit la mai puţin de şase luni sau la mai mult de trei ani de la prima întâlnire, acele familii au un coeficient statistic mai mare de instabilitate. De ce? Pentru că mai puţin de şase luni înseamnă că cei doi nu au avut suficient timp să se cunoască. Iar dacă nunta a întârziat mai mult de trei ani înseamnă ...
Citește mai mult »

Şi vedetele sunt părinţi

Nu cred că a mai fost aşa vuiet în presa de peste Ocean de când Michael Jackson şi-a ţinut copilul acoperit cu o păturică peste balcon arătându-l fotografilor. Acum faptele sunt mai puţin periculoase, dar la fel de analizate: fiica celebrilor David si Victoria Beckham, în vârstă de patru ani, a fost fotografiată cu o suzetă în gură. Termenul în engleză mi se pare mult mai relevant în context – ei spun pacifier, făcând referire la rezultatul obţinut, nu la acţiunea în sine de supt. Ipocrizia analiştilor merge pe două planuri: Primul, constituit din specialişti, care atenţionează ca fata îşi poate deforma dantura. Un risc uriaş, că doar nu există acum soluţii ortodontice chiar şi pentru adulţi. Stilul clasic “mort de grija altuia”. Al doilea, constituit din publicul larg, care, în sfârşit a găsit breşa în stilul de parenting al unui cuplu celebru, simţindu-se deodată superior: “Păi fi-mea nu a vrut suzetă deloc!”, “La 1 an am dat cu ustoroi si piper pe ea şi a aruncat-o!”. Cam ca muierile grase care văd un coş pe tenul unei tipe trăznet şi zic: “Uite, dragă, ce ten ...
Citește mai mult »

Ce învățăm acasă?

Mulţi părinţi se gândesc aproape obsesiv la educaţia formală a copiilor. Aleg cu grijă grădiniţa, învăţătoarea, şcoala, liceul. Consideră astfel că viitorul copiilor depinde exclusiv de ceea ce învaţă în afara mediului familial. Este adevărat ca o şcoală bună deschide porţile unei cariere. Dar sunt lucruri pe care doar acasă le putem învăţa şi sunt uneori mai importante ca ştiinţa de carte. 1. Politeţea: Se învaţă în cei 7 ani de acasă. Înseamnă să ştii să saluţi, să mulţumeşti, să ajuţi, să răspunzi unor solicitări, să aştepţi, să te comporţi într-un mod dezirabil din punct de vedere social. Toate astea se deprind interiorizând cicăleala părinţilor şi urmându-le modelul. Şi dacă nu se învaţă la timp, nu se mai învaţă niciodată. 2. Calitatea comunicării: Se învaţă tot acasa, tot după model. Vorbitul corect, atunci când trebuie, folosind un mesaj inteligibil ascultătorului, având răbdare în a asculta pe ceilalţi si înţelepciune în a răspunde, toate sunt virtuţi pe care doar mediul familial le poate dezvolta corespunzător. Este adevărat că şi scoala ajută, dar orice profesor va poate confirma ca dacă în mediul familial există lacune de ...
Citește mai mult »

Calități necesare în interacțiunea cu cei mici

Fie că suntem părinti sau deţinem meserii care ne aduc aproape de lumea copiilor, avem nevoie de un set de calităţi care să ne ajute în interacţiunea uşoară şi fără incidente cu piticii din viaţa noastră. Acesta include: Simţul umorului Fără de această capacitate, ne-am enerva mult prea des şi uşor. Experienţa redusă a copiilor în a relaţiona cu adulţii şi limbajul insuficient dezvoltat aduc cu ele un spumos umor involuntar, generând situaţii din care cineva scorţos pleacă sigur cu orgoliul şifonat. Un exemplu recent: zilele trecute o puştoaică se uita la mâinile mele pline de aluniţe. “Parcă a aruncat cineva cu ciorbă pe tine!” mi-a spus uimită. Am gustat ciorba în sens metaforic. Ştiu că cei care lucrează în învăţământ, mai ales în cel preşcolar sau primar, au material să scrie cele mai tari cărţi umoristice. O stimă de sine echilibrată Copiii îţi pun greu răbdarea la încercare. Nu vor, nu fac, nu cooperează, nu execută. Doar cineva care înţelege că aceste manifestări se datorează nevoii fireşti de a experimenta, poate relaţiona normal cu aceştia. Cei care îşi închipuie că principala cauză a îndărătniciei este lipsa de respect faţă de ei (“Nu vrea să mă asculte!”, “Nu mă respectă!”) au ...
Citește mai mult »