În perioada de glorie a industriei IT, recrutarea noilor angajați devenise nu doar o muncă sisifică ci și un test al nivelului de rezistență la cât ghosting și câte refuzuri nepoliticoase poți duce zilnic.
Salariile creșteau amețitor, angajații erau perpetuu curtați, dar performanțele individuale nu se ridicau neapărat la nivelul bugetelor alocate. Pentru că puțini oameni gândeau în contextul în care erau bombardați cu oferte de angajare, că ar trebui să mai lucreze la abilitățile tehnice din CV sau să-și adauge unele noi.
Cu toate acestea mulți dintre programatori, mai ales, puneau deseori la îndoială rezultatele testelor tehnice, abilitățile departamentelor de recrutare, metodele de selecție, calitatea umană a celor din jur. Se credeau alcătuiți din material divin, infailibil, invincibil, în risc de a se contamina din interacțiunea cu muritorii de rând.
Succesul seduce, știm de la cei care l-au cunoscut, iar asta înseamnă paralizie în acțiune. Cu alte cuvinte confort, stagnare.
Nici măcar când primele semne de declin ale pieței s-au arătat după pandemie, cu modificările sistemului de impozitare și primele picaje din industrie, mulți dintre angajați n-au simțit vântul schimbării, confundându-l poate cu aerul condiționat din birouri.
Până anul trecut, comunicarea cu potențialii angajați a rămas la fel de abruptă. Puține aplicări online, mesaje ferme, la limita politeții pe LinkedIn sau, și mai plăcut, celebrul “seen”.
Iar public afișate tot soiul de răsfățuri de genul “recruterii IT sunt toți varză”, “nu mai suportăm atâtea mesaje”, “lăsați-ne să muncim”.
Și iată că a venit declinul, vizibil de această dată din spațiu. Disponibilizări serioase, o lipsă acută de oferte. Mesajele recruiterilor s-au rărit, până au tăcut. Mulți dintre candidații răsfățați de acum 5-10 ani simt pe piele lor nu doar picajul IT-ului ci și riscul de a îmbătrâni într-un domeniu care își modifică dramatic coordonatele. Anunțurile de angajare care aveau 3 aplicanți fără legătură cu domeniul, au acum 30 experimentați toți.
Au sosit vremurile pe care eu le-am profețit cu mult timp în urmă. Și care s-au instalat insidios, tăcut, dar ferm.
Nu trebuie să ai cinci facultăți să realizezi că în viață totul are un declin. Nu există nimic care să reziste și să prospere perpetuu. Totul are suișuri și coborâșuri, deseori abrupte. Dar când te îmbată propria ta importanță umană și profesională, nu vezi micile detalii care fac diferența și care te ajută să-ți reconfigurezi drumul la timp.
De aceea ne vorbește religia despre smerenie. Pentru că ne ține ancorați în realitate așa cum este ea, nu cum se vede prin filtrul opac al aroganței.
Acum știți cum e cântecul: Jana nu e moartă, Jana se transformă. Putem cânta și IT-ului la fel. Dar schimbarea e inconfortabilă, spinoasă și uneori păguboasă pe termen scurt. Iar când cazi din puf, doare destul de tare.