Sunt lucruri care au pus stăpânire pe noi, oamenii. Consumăm obsesiv, avem prea multe opinii, care generează infinite dezbateri, criticăm chiar și ce nu cunoaștem. Ne luptăm pentru mize insignifiante cu care pierdem timp și energie. Țipăm mult, tare, inutil.
Și lucruri care dispar încet-încet, devind mai întâi desuete. Dar care ne vor lipsi mai mult decât ne putem închipui.
Primul pe lista “dinozaurilor” este curajul. Și nu mă refer la ticăloșia de a acționa în scopuri personale. Nici la nebunia aceea, generată de disperare.
Ci la gesturile îndrăznețe, dar echilibrate. La acea bravură eroică de a face un lucru moral, în ciuda faptului că te-ar ajuta mai mult să-ți vezi propriul interes.
Curajul de a salva. De a renunța. De a purta lupta celui care nu are puterea să o facă. De a-ți susține punctul de vedere pe care-l consideri corect, deși nu este popular. De a-l ajuta pe cel slab, nu pe cel care îți aduce capital de imagine. De a acționa corect. De a face altfel decât marea masă, de a fi diferit.
Tot pe lista celor aflate pe cale de dispariție este blândețea. Și nu mă refer la cea maternă, setată în gena umană. Ci la capacitatea unei persoane de a-și domoli tumultul emoțiilor și gândurilor în interacțiunea cu ceilalți. De a înțelege, sprijini, asculta. De a avea răbdare. De a mângâia. De a dojeni fără isterie și a pedepsi fără sadism.
Curajul și blândețea. Nu ne facem mari fără ele. Și ne lipsesc deja. Dar suntem prea ocupați, deocamdată, să ne dăm seama.