În pielea celuilalt

Într-unul din proiectele de consultanță, cel care conducea firma-client avea o reală obsesie pentru un anumit mesaj catre angajații săi: îndemnul de a se pune în pielea celuilalt, fie el coleg sau client. Considera (și probabil încă o mai face) că astfel îi vei oferi servicii mai bune, ajutor mai consistent, o atitudine mai prietenoasă. Organizațional vorbind, acesta este un mesaj foarte riscant și am văzut cu ochii mei efectele: de exemplu, angajații se acopereau unii pe alții în greșeli sau lipsă de performanțe, tocmai pentru că empatizau cu vinovatul. Companiile au nevoie de mesaje clare, unidirecționale, deloc interpretabile. Iar treaba asta cu așezatul în pielea altcuiva este multidirecțională și se bazează pe niște percepții impredictibil de multiple și pe seturi de valori prea diverse. Social însă genul ăsta de îndemn ar fi cu adevărat util și vindecător. Revoluționar chiar. Dacă am reuși să ne punem în pielea vecinului, a copilului, a partenerului de viață, a profesorului sau a celui care ne îngrijește sănătatea, am fi mult mai buni. Nu știi că în timpul săptămânii, noaptea, nu se ascultă muzica ...
Citește mai mult »

Norocoasa

Ieri mi s-a spus pentru a nu știu câta oară că sunt o norocoasă. Nu doar norocoasă, ci perpetuu norocoasă, întotdeauna norocoasă, mai exact. Ceea ce este ciudat, pentru ca eu nu mă simt deloc așa. Viața mea este la fel de plină sau lipsită de noroc ca a multor oameni pe care îi cunosc: am zile proaste, am trăit momente extreme, știu gustul trădării, am simțit pe pielea mea eșecul, și nu o dată. Nu am un fizic de copertă, nu am moștenit averi și nu m-am nascut cu lingurița de argint nici măcar pe noptieră. Dacă mă vedeți zâmbind nu înseamnă întotdeauna că am o zi bună. Uneori este un gest voit de a uita de belele, alteori pur și simplu râd degeaba, precum oamenii mai puțini la minte, doar ca să mă descarc. Eu cred că norocul este, în mare, suma deciziilor luate, deseori grele, care oricât de bune se dovedesc a fi, își arată oricum, întotdeauna, reversul. Oamenii norocoși nu sunt așadar ceea ce par, ci sunt cei care, în ciuda greutăților, găsesc o cale de a ...
Citește mai mult »

Ce naiba e cu noi?

Ceva amintiri frumoase aşa, în context social, datează din studenţie. Nu că eram tânără, mai aspectuoasă şi mai prost (chiar şi sumar) îmbrăcată, dar atunci parcă lumea era ceva mai zen şi mai dispusă la fericire. Ne bucurau meciuri câştigate de echipe favorite, concerte ale unor idoli, chestii mici, dar care acum vin la pachet cu multiple strâmbături de nas, critici, atitudini superioare. În zilele noastre tare ne place tristeţea! O savurăm ceva de speriat. La TV cel mai mare rating îl au ştirile plângăcioase, emisiunile care se lasă cu folosit de şerveţele şi, în general, tot ce este lacrimogen. La naiba, pe vremea mea (maică), singura utilizare a muzicii triste era să-ţi strângi în braţe potenţiala jumatate, într-un dans vindecător de senzual. Azi muzica tristă este coloana sonoră a vieţii noastre. O auzim în reportajele despre autostrăzi, în liftul hotelurilor, în magazine. În trecut, ştirile negative erau folosite în scop educativ. La TVR era cândva o emisiune săptămânală, plină de carnagii de pe şosele. Scopul: să educe şoferii în a circula mai prudent. Astăzi tristeţea ne este băgată pe gât gratis, oricând, fără scop ...
Citește mai mult »

E plin drumul de papagali…

“Uite, mamă, domnul acela are un papagal uriaş!” încerc eu niște conversaţie pentru a opri foiala din tricicletă. Mai e mult până în parc şi pare tot mai greu de ajuns. “Nenea ăla e un papagal?” urla copilul, ca să fie sigur că a auzit toată lumea. Numai că domnul cu papagalul imens și o colivie pe măsură a intrat de mult într-o scară de bloc, iar un altul, abia coborât din mașină, îmi aruncă priviri oțelite. Are 2 ani și 7 luni, dar mi se spune că pare de grădiniță. Asta nu-mi oferă prea multe avantaje, mai ales în astfel de situații… A ţinut-o așa până în parc, astfel că toţi domnii care ne-au ieşit în cale au auzit retorica cu pasărea. Unii amuzaţi, alţii cu o moacă perplexă, din fericire vuietul străzii blocând urechile câtorva. Abia în parc, pe o alee aprope goală, s-a încumetat să mă întrebe: “Mama, da’ ce-i ăla papagal?’
Citește mai mult »

40 este noul 20

Trăim vremuri în care tinereţea şi frumuseţea reprezintă atributele supreme ale femeii. Trecând de o anumită vârstă, brusc nu doar că te ridezi, dar în conceptia socială pierzi şi mulţi neuroni, te ramoleşti profesional, trebuie să laşi loc celor mai tineri şi să te aşezi spăşit în galeria celor depăşiti, plicticoşi, inutili. Puţine sunt femeile care prin putere sau talent reuşesc să spargă tiparele definite social. Recunosc că tot peisajul ăsta mi-a afectat şi mie siguranţa de sine. Mi-am făcut planuri până la 90+, dar ce mă fac dacă societatea mă aruncă la azil, fară drept de apel încă de la 40? Apoi mi-am amintit: când mi-a păsat mie de tiparele sociale? Ştiu că de acum complimentele vor fi pe jumătate măgulitoare: “Arătaţi foarte bine! PENTRU VÂRSTA DUMNEAVOASTRĂ!” Ştiu că încet – încet voi folosi crema de faţă doar din motive ce ţin de obişnuinţă şi că voi muta oglinda în cel mai întunecos colţ al casei. Dar mai ştiu şi că ceea ce am câştigat între timp merită tributul, pentru că experienţa bate întotdeauna potenţialul 🙂 Azi am 40 de ani, părul roz şi idei ...
Citește mai mult »

Scurt tratat despre bătrâneţe

Nu am să intru în detalii ce ţin de psihologia vârstelor trecute de tinereţe. Am să vă spun ce am observat eu, analizând temeinic si îndelung un eşantion reprezentativ de multe rubedenii/ vecini/ cunoscuţi pe care l-am urmărit înaintând în vârstă. Şi am conchis aşa: pe măsură ce îmbătrânim, ni se accentuează defectele. Pur şi simplu imperfecţiunile ni se dilată, devin mai evidente, mai enervante, exacerbate, caricaturale chiar. De exemplu, un nas mare, va deveni si mai voluminos cu trecerea generoasă a timpului. Faţa se stafideşte, iar catargul va ieşi mai semeţ şi mândru la înaintare. Oamenii păroşi devin şi mai părosi. Oamenii scunzi – şi mai scunzi, cei burtoşi – şi mai burtoşi. La fel stă treaba şi cu firea fiecăruia. Omul zgârcit, va deveni si mai avar. Cei guralivi şi mai gureşi. Cei cu probleme de igienă şi mai greu de urnit spre săpun. Oamenii ursuzi – şi mai ursuzi, cei gomoşi – şi mai gomoşi, cei violenţi – şi mai violenţi. Vestea bună este că şi calităţile se dilată asemenea: oamenii buni, devin şi mai buni, cei calmi şi mai calmi, cei generoşi devin chiar ...
Citește mai mult »

Când viața îți ia borcanul de limonadă

Sunt răcită și buna mea dispoziție depinde acum de limonada cu miere și ghimbir combinată cu eficacitatea picăturilor de nas. Când viața îți dă răpciugă, bagă niște limonadă, cum ar veni. Azi însă, dis-de-dimineață, am spart borcanul uriaș în care prepar licoarea. S-a făcut țăndări și în loc să-mi savurez paharul, am purces la a mătura, aspira, duce gunoiul. Deloc plăcut. M-am simțit ca în copilărie când scăpam bomboana din gură de față cu ai mei, care o aruncau la gunoi. Inutil de precizat că fără adulți în preajmă nu ar fi ajuns acolo. Am făcut totuși limonada refolosind un PET și regândind procesul tehnologic. Și mi-am sunat copilul cel mare, plecat într-o excursie cu bunicul să aflu cum merge cu distracția. M-a întrebat direct, semn că simte ca și mine când omul nu-i în toanele lui: “Ce s-a întâmplat? Ce-i cu tine.” Răspund că nu-i nimic, mi se pare stupid să fac atâta caz de la un borcan spart. Asta nu-i problemă serioasă. “Zi-mi ce e.” Explic copilului ce mi-a stricat zen-ul cu ziua în cap. “Borcanul avea limonadă în el?” “Nu!” “Păi ...
Citește mai mult »

Superficiale

Cu ceva vreme în urmă m-am decis să urmăresc pe Instagram câteva bloggerițe de fashion din generația mea. Am zis că poate găsesc puțină inspirație și renunț încet-încet la uniforma de mamă (blugi+ceva deasupra). Am ales câteva profile și am purces la a vedea ce se mai poartă. Ca în orice proces de schimbare, mai întâi m-au iritat teribil. Nene, sunt scoase din cutie la prima oră a dimineții, coafate, aranjate în detaliu, așa că m-am simțit mai mult decât aiurea privindu-le. “Femeile astea nu au altceva de făcut? Cât timp alocă aranjatului? Ele copii au? Și dacă au, nu le deranjează părul/ cămașa/ pantalonii cei deschiși la culoare?” Lucrurile au devenit pe parcurs și mai enervante, pentru că am realizat nu doar că fac și alte chestii din punct de vedere profesional, dar au și copii și viață socială. Nu mă acuzați de naivitate, mi-e clar că lucrurile nu sunt atât de roz și aranjate în viața lor precum ne arată social media. În plus este meseria lor să arate bine, asta vând, asta promovează. Totuși, ponderând serios imaginea ...
Citește mai mult »

Dragi specialişti, luaţi-ne temele de pe cap!

Iar se reformează sistemul de învățământ. Din nou un guvern cu zile numarate se gândește să schimbe ceva, din pix, fără a face clase de test sau studii prealabile, ci experimentând direct pe generațiile de copii cobai. Nu știu alții cum sunt, dar pe mine mă apucă pandaliile. Schimbarea înseamnă în primul rând viziune. Ce vrem să educăm, cum ar trebui să arate absolvenţii fiecărui ciclu de învăţământ? Răspunsul pare a fi: niste zombie. Unul real, corect, normal, nu găsesc. Schimbarea înseamnă apoi prioritaţi. Care naiba sunt priorităţile învăţământului de azi? Nu ştie nimeni. Ştim doar că trebuie schimbată schimbarea care a mai fost schimbată. Reforma înseamnă apoi bani, bugete. Vorbeşte cineva despre asta? Sau noi românii am descoperit cum să schimbi un sistem complex peste noapte şi absolut gratis. Şi nu în ultimul rând, schimbarea înseamnă oameni implicaţi. Mă întreb cât de implicaţi sunt profesorii pe care Ministerul de resort îi vrea scribi full-time şi nu le cere niciodată părerea despre intenţiile de reformare, aducându-le doar la cunoştinţă decizii luate de sus. Înainte de a dezbate noua schimbare a curriculei îmi doresc aşadar să avem un ...
Citește mai mult »

O radiografie socială – parcul

Să tot fie un deceniu de când împingeam o altă tricicletă cu băț pe aleile parcului Moghioroș, așa că nu pot să nu mă minunez de schimbări. Iată cum arată acum parcul (și nu mă refer la noul look căpătat cu bani europeni și cu idei românești): Vârsta mamelor a crescut simțitor (uitați-vă la mine…). Dacă sunteți din generația 40+ și nu aveți încă un copil sau vă mai doriți unul, nu vă complexați! Veți avea cu cine socializa pe terenul de joacă. Tot mai multi bunici (mă refer la genul masculin) se implică acum activ în creșterea nepoților. Tata era un soi de rara avis când ieșea la joacă împreună cu Marele Copil. Acum bunicii îmi par chiar mai numeroși ca bunicile, mai mult, am văzut astăzi unul care împingea cu hărnicie la un landou cu gemeni nou-născuți. M-am abținut cu greu să-i stâng mâna și să-l felicit! Apar tot mai mulți tați care, cel mai probabil, merg în parc ocazional cu puștii lor și asta doar pentru că o instanță de judecată le-a setat ceva zile de ...
Citește mai mult »