O lecție de parenting: a fi corect sau a fi uman?

Zilele trecute știrea că Ronaldo a aruncat banderola de căpitan al echipei și a ieșit de pe teren înainte de încheierea partidei dintre Portugalia și Serbia a făcut înconjurul lumii. La un scor egal (2-2), în ultimele minute ale meciului și în ciuda protestelor sale insistente, fotbalistului i-a fost ignorat un gol valid. Gestul său de frondă a fost îndelung comentat, dar a rămas fără consecințe, Federația considerându-l cumva justificat. Evident că episodul a ajuns și în discuțiile noastre, copilul cel mic fiind obsedat de fotbal și de personaj. Întrebându-mă ce părere am despre reacția idolului său, am început clasicul bullshit de părinte: că orice s-ar fi întâmplat pe teren și orice minut al meciului ar fi fost, Ronaldo n-ar fi trebuit să-și părăsească echipa. Că s-a purtat ca un copil mic, lipsindu-i autocontrolul. Și recunosc că în sinea mea am adăugat că așa începe declinul: când încep să te lase nervii. Evident că cel mic s-a arătat nemulțumit de opiniile mele. Îi cunosc obiecțiile, el știe mai bine ca mine cum este acolo, pe teren. Fotbalul doare, învinețește, ...
Citește mai mult »

Bărbați și femei, război și pace

Deși trăim vremuri în care incluziunea pare a fi cuvântul de ordine, încă discutăm despre eternele diferențe între genuri: femeile sunt sentimentale, bărbații sunt raționali, femeile trebuie să-ți “țină” familia și soții, bărbații trebuie să le întrețină, femeile buchisesc, bărbații se ocupă de imaginea de ansamblu, acele etichete ca la horoscop, care prind la publicul larg, dar dăunează grav individual și social. Și încă suntem noi versus ei, într-un război păgubos: noi oportuniste, profitoare, ei porci, afemeiați, știți deja întreaga paletă de epitete, nu este cazul să insist. Este minunată statistica atunci când stă de partea noastră. Dar total inutilă în realitate. “Bărbații sunt mai puternici!” Spune-i asta unei doamne trupeșe care-și cară singură covoarele, pentru că soțul ei sfrijit invocă o hernie. “Femeile sunt hormonale, bărbații cu capul pe umeri!” Am observat prin companii calmul proverbial al managerilor de gen masculin: sunt foarte Zen până când se enervează și enumeră obsesiv părțile anatomice din zona vintrelor, rudele pe linie maternă ale victimelor și toți sfinții din calendarul ortodox. Este evident că suntem diferiți: biologic, psihologic, social. Dar când ...
Citește mai mult »

Despre comunicarea strategică în vremuri pandemice

De la o vreme refuz să mai consum știri despre măsurile de combatere a pandemiei. Nu doar că nu mă țin nervii mei încercați, dar parcă și celor însărcinați cu a comunica pe tema asta le place să se joace cu ei. Nu știu așadar ce este mai înnebunitor: faptul că trebuie să facem față unei situații fără precedent sau că suntem cobaii unor indivizi care nu par a avea idei prea bune, nici nu colaborează sau comunică unii cu alții, dar sunt foarte puși pe treabă. Există chiar un grup de comunicare strategică, dar dacă așa arată comunicarea strategică, zic să o încerce pe cea banală, poate le iese mai bine. Situația epidemiologică e pururea urâtă, până când ne vom imuniza în masă într-un fel sau altul. Medicii sunt copleșiți, spitalele pline. Dar deja există acum o altă pandemie de afecțiuni precum depresia și anxietatea. Statul în casă, nevoia neîmplinită de deconectare, problemele economice sunt mâncătoare de neuroni și distrugătoare de viață. După ce mai mult de un an, și încă socotim, am fost sub tirul veștilor proaste, ...
Citește mai mult »

Vorbele împietrite

Nu am scris până acum basme cu prințese și m-am gândit că ar fi păcat să rămână așa. Evident că de această dată nu am născocit la cerere, dar tot poveste de adormit copiii se cheamă că e. Așadar: A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nici nu s-ar pomeni, a fost un împărat care împărățea împreună cu împărăteasa lui o împărăție împărățească, unde oamenii erau mereu calmi și fericiți, nu existau certuri sau războaie, nici sărăcie. Și într-una din zile a venit mare veste de la palat că familia regală a dat naștere unei fetițe. Toți supușii s-au bucurat, iar ursitoarele din zonă au dat fuga să prorocească nou-născutei cum îi va fi viața. Prima dintre ele i-a prezis că va fi frumoasă cum nu s-a mai văzut. A doua, că va fi deșteptă și înțelegătoare, întotdeauna plăcută de cei din jur. Când să-și spună și cea de-a treia mașteră vorbele, micuța a început să plângă, probabil de foame. Supărată de întrerupere, aceasta i-a ursit ca de câte ori își va spune opiniile sau părerile despre ...
Citește mai mult »

Tu ești bine azi?

Nu știu să vă spun care a fost cea mai grea perioadă din viața mea. Sunt multe care se bat pentru locul fruntaș. Poate atunci când doctorii au abandonat lupta cu boala mamei mele, iar ea a realizat că se apropie deznodământul. Sau când am așteptat zile întregi și nopți confuze repatrierea unei cutii de lemn în care era sora mea. Când negrul din fața ochilor și gustul de colivă păreau a nu se mai termina. Sau când epuizată de nesomn, alăptat, țipete de copil și ziduri de adulți simțeam că pierd controlul. Dar cea mai recentă este, cu siguranță, perioada în care tata devenise, din cauza bolii, un pericol pentru el și pentru noi. Momentul în care a trebuit să-l duc într-un centru de îngrijire specializat, deși încă avea momente de luciditate, trecând, astfel, peste propria mea dorință. În toată perioada aceea nu am fost om, ci fiară. Alternam perioadele de insensibilitate cu cele de hipersensibilitate, catatonia cu isteria, râsul cu plânsul, toate asortate cu niște atacuri de panică surori cu cele de cord. Păream ok, ...
Citește mai mult »

Presupunerile ca certitudini

După cum spuneam, săptămâna trecută a fost copleșitoare. Ne-am zăpăcit, înfuriat, depresat, dar cel mai probabil și adaptat. Iar printre indicatorii disfuncționalității noastre a fost pregătirea ghiozdanului. Celui mic, liceenii de azi nu mai au așa ceva, ci doar portbagaj în care aruncă, eventual, un caiet universal. Revenind, au rămas acasă ba culegeri, ba caiete, ba manuale, ba pantofii de sport. Iar marți a fost apogeul. Pe drumul spre casă copilul remarcă supărat: – Oare ce cred acum colegii despre mine? Că nu sunt în stare să-mi iau tot ce îmi trebuie la mine! L-am liniștit spunându-i că se întâmplă tuturor să uite câte ceva și, oricum, primul gând al celor din jur atunci când își văd aproapele la ananghie este altul: “bine că nu mi s-a întâmplat mie!” Mai sunt și din ăștia care sar cu etichete, dar puțini deci nesemnificativi. De fapt, scenariile din viața reală sunt mult mai multe și diverse. Fiecare se raportează la o situație prin filtrul experienței proprii și a personalității pe care o are. Un copil empatic, care a fost certat într-o ...
Citește mai mult »

Prima săptămână de după e întotdeauna copleșitoare

Prima săptămână după orice este copleșitoare. Te-ai întors dintr-o vacanță de trei zile? Ai o săptămână să revii la realitate. Concediu, cununie, intervenție chirurgicală, doliu, divorț? Primele 5-7 zile nu ești om, ești zombie. Și da, se aplică și la școala online. Cel mic n-a început după vacanță să frecventeze școala din București. Mai întâi am intrat noi în izolare, apoi clasa lui a trecut în online pentru că a apărut un caz printre colegi. Lecțiile de pe laptop au, poate, multe limitări. Dar și o mare calitate: suni deșteptarea cu un sfert de oră înainte să înceapă, spre deosebire de cele din bancă, a căror oră de trezire scade vertiginos. Abia săptămâna asta a început calvarul sculatului în creierii nopții. Și lucrurile au decurs după cum urmează: Luni – confuzie Nu știam ce ne-a lovit, unde trebuie să mergem, era să plecăm fără ghiozdan, am uitat oricum să mă pieptăn. Culmea, am ajuns cu 40 de minute înainte să înceapă orele, asta după ce, urmărind starea vremii, anunțasem că e posibil să întârziem toată săptămâna. Marti – depresie Am aflat ce ...
Citește mai mult »

Timpul de muncă și timpul de odihnă

Zilele trecute am fost martora unei discuții pornită de la o problemă des întâlnită la noi: în concepția șefilor timpul de lucru al angajaților se poate dilata oricât. Nu contează ora, ziua din săptămână, locul în care se află angajatul, acesta trebuie să răspundă prompt și să execute. Există astfel manageri care trimit mesaje sau mailuri la ore indecente, pe principiul “lasă că răspunde când vede!” sau pentru care duminica-i o zi numai bună de comunicat obiectivele pentru luni. S-au văzut chiar cazuri în care patul de spital părea un loc numai bun de reflectat la binele companiei și performanțele pacientului. Multe țări europene au reglementat foarte strict timpul de lucru. La noi, pare că singura grijă a legiuitorului a fost aceea ca nu cumva sub umbrela unor pontaje false să stea ascunsă munca la negru. Bani la stat să dăm, că la restul abuzurilor facem față cum putem. Este atât de rea legislația noastră? Dacă o citești cu ochi de jurist, nu. Reglementează numărul de ore permis pe săptămână cu derogările de rigoare. Spune clar cum e ...
Citește mai mult »

Emoțiile, la tablă!

Se vorbește tot mai mult despre dezvoltarea emoțională a copiilor noștri și, evident, despre cum școala ar trebui să o asigure cu prioritate. Ceea ce este bine. O dezvoltare cognitivă sănătoasă nu se poate atinge decât echilibrând-o cu emoții pe măsură. Iar a discuta despre asta, aduce un pic mai aproape a realiza. Totuși dacă memoria, gândirea, atenția sunt procese psihice care pot fi supuse educației standardizate, cu afectivitatea este un pic mai greu. Pentru cei care nu știu, copiii mici fac deja la școală o materie intitulată Dezvoltare Personală. În care învață să-și recunoască emoțiile, să-și definească pasiunile, punctele forte și slăbiciunile, să decodifice sentimentele celor din jur, să comunice. Este frumoasă, ușoară, utilă. Dar vorbim despre o abordare formală. Iar emoțiile sunt individuale, dinamice, greu de pus în categorii predefinite. Există oameni triști care zâmbesc minunat. Și oameni veseli care își ascund zâmbetele din variate motive. Nu toți cei care ne vorbesc frumos sunt buni. Nu toți cei care ne ceartă sunt abuzivi. Apoi același stimul poate trezi unui grup extins oameni, o gamă largă de reacții ...
Citește mai mult »

Cea mai importantă lecție a pandemiei

Anul trecut pe vremea asta, închideam ușa apartamentului bucureștean care a ținut loc de locuință, apoi birou, after-school și casă de oaspeți timp aproape două decenii. Și predam cheia noilor proprietari cu un nod în gât. Se închidea o etapă, dar viitorul suna bine. Deși pandemia devenise o amenințare destul de palpabilă, nu-mi închipuiam, și probabil puțini au făcut-o, că lucrurile o pot lua atât de razna. A urmat un an în care planurile s-au prăbușit unul după altul, în care ne-am zbătut să nu ne îmbolnăvim la plămâni și la cap, am trecut de multe belele, printre care și experiența de a avea Covid chiar în familie. Au apărut vaccinuri, noi scheme de tratament, dar ne învârtim în jurul aceleiași cozi a amenințării unei boli pe care încă, nu o putem controla. Au fost și părți bune: mai mult timp petrecut împreună, mai mult timp pentru mine, dar și multe momente de disperare. În plus am bifat multe experiențe inedite, școala online fiind cu siguranță una dintre ele. Este clar că nimeni nu iese neșifonat din toată treaba asta. ...
Citește mai mult »