Copilul spân şi migrena – poveste contemporană
Cel mic vine la mine cu faţa aceea: “mi s-au înecat toate corăbiile şi-mi plouă şi în casă”. – Uite, mama, nu am spâncene… Mă uit (un pic bolând pe motiv de surprindere) şi constat că sunt la locul lor. Ambele. Nevătămate. Cam invizibile, datorită blondului deschis, dar deasupra ochilor, aşa cum le stă bine sprâncenelor. – Ba da, pui, ai. Vrei să ţi le arăt în oglindă? Uite, sunt la locul lor! – Ba nu, nu am. Nu am spâncene. Ce mă fac? [Insert puppy eyes here] Mi-am propus să nu mai combat când cei din jur sunt fermi în păreri, aşa că am conchis, înăbuşindu-mi un zâmbet: – Lasă, iubitule, că-ţi cresc ele! Am riscat. Muult. În momentul următor urla de-a dreptul îndoliat de lipsa sprâncenelor. Încurcată, încerc iar varianta cu raţionalul, explicându-i că sunt la locul lor. Degeaba. Copilul plânge cu foc, suferinţă nedisimulată si lacrimi reale, crezându-se spân. Mă rog să trăiesc un miracol, şi fie să apară misterioasele sprâncene, fie să dispară migrena mea cea meteodependentă şi la fel de puternică precum durerea pruncului de lângă mine. Cere şi ţi se va da! Cu şiroiul de lacrimi curgând, se apleacă şi ia ...Citește mai mult »
