Pentru cine nu știe, din cauza programului copilul cel mic nu poate mânca de prânz acasă. Și pentru că frecventează o școală publică nici alte opțiuni de a lua masa nu are.
Motiv pentru care încercăm în fiecare zi să-i ducem o gamelă/ budană/ caserolă cu ceva gătit proaspăt și cald.
Este o muncă de echipă, dar deseori eu sunt cea care gătește și livrează. Ceea ce ma expune diverselor situații. O dată a întârziat atât de mult la ridicare încât am pornit-o spre casă. Nu are telefonul mobil cu el, stă în general închis în dulap pe toată perioada cursurilor. Eu nu pot intra în școală, deci exista riscul să rămână flămând.
Altă dată a uitat de livrare, noroc că a ieșit cu colegii în curtea școlii să ia o gură de aer și l-am văzut. Evident că i-am explicat mintenaș despre riscul sistării operațiunii.
Ei bine, marți a fost pentru mine o zi mai încărcată, m-am luat cu mailuri și telefoane, plus preparat și am plecat cu două minute mai târziu spre predat gamela. Nu am apucat să ies de pe străduța secundară în cea pe care este școala că văd forfotă în curte, văd copilul ieșind din aglomerație și îl aud strigând cât îl țin plămânii:
– Deci? De data asta cine a uitat să vină?
Vă puteți închipui privirile părinților, ale oamenilor de pe stradă, ale copiilor spre o mamă care nu își amintește să-și hrănească copilul!
Întârziasem două minute. Atât. Nu e ca și cum mă credea cineva.
O oră mai târziu primesc telefon și sunt anunțată că am uitat și de tacâmuri. Dar cum foamea sporește creativitatea, rolul furculiței a fost luat de capacul de la cutiuța de fructe. Am fost totuși asigurată că nu am motive să-mi fac griji, toți mai uităm.
Practic copilul a făcut rost de telefon doar să-mi amintească despre cât de omenești sunt greșelile mele repetate. Haștag viața cu copii.