Dacă mă uit în urmă, prea des mi s-a întâmplat ca sărbătorile de iarnă să mă prindă cu sănătatea pe butuci. Ceea ce nu este tocmai ciudat, vorbim despre sezonul virozelor și al bacteriilor care își fac de cap prin nas și gât. Dar și final de an, adică oboseală acumulată, stres și lipsa speranței că vreodată va fi liniște și pace în această dimensiune a vieții de adult.
Totuși, nu pot să nu recunosc și o lipsă crasă de autoprotecție, pe care este posibil să o fi primit-o moștenire de la ai mei și să o dau mai departe, fără să vreau.
Pentru că trag de mine până la epuizare. Când nu mai pot, tot mai pot un pic. Și parcă orice fac nu este de ajuns.
Săptămâna trecută am ajuns iar la perfuzii. Un pui de viroză își arăta colții, așa că am apelat la soluția de urgență propusă de vecina noastră, care este cadru medical. Îi sunt recunoscătoare: după două zile m-am transformat dintr-o legumă ofilită și deprimată că nu mă pot mobiliza, într-o ființă funcțională, gata să mute canapeaua din loc să poată curăța sub ea.
Pentru că, evident, n-am stat prea mult pe loc să mă bucur de sănătate. M-am apucat de curățenie, plus clasicul maraton de gătit, de parcă a murit cineva de râie sau foame în casa asta vreodată.
Mare mirare că nu m-a lăsat viroza și să mă ia altele. Pentru că așa este atunci când nu-ți înveți lecțiile la timp. Ajung să te bântuie, să te maltrateze până când te decizi să treci clasa.
Poate cine știe, la anul voi fi premiantă.