Poveşti de adormit copiii

Șoricelul săritor

Timpuri de poveste, ce să zic! Din aceea de adormit copiii: Așadar a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici nu s-ar mai povesti, a fost un șoricel mititel și drăguțel. Trăia la o fermă mare, plină de animale, plante și copii. Și avea mulți prieteni acolo, chiar și două pisici tărcate și bătrâne, care stăteau toată ziua pe o verandă. Ca noi toți, șoricelul nostru avea o calitate. Sau un defect, după cum se nimerea optica celui care stătea să judece. Era tare sfătos! Adică extrem. Nemaiîntâlnit. Extraordinar. Grozav. Nu apuca să audă de o problemă la fermă că sărea primul cu idei, rezolvări, soluții, opinii. Vorbea cu toți cei implicați, emitea analize ample. Mulți îl ascultau și făceau întocmai. Puțini stăteau să cugete cu mintea lor situațiile. Și mai puțini aveau curajul să îl ignore. Pentru că așa este în lumea oamenilor ca și a animalelor: cel care vorbește mai mult și mai tare pare a avea dreptate. Și cel care aleargă mai repede și mai bine pare a fi mai de ajutor. De exemplu, odată rața ...
Citește mai mult »

Copilul rupt din Soare

Cam de mult n-am mai început așa: A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici n-aș avea ce povesti. A fost odată un copil cuminte, frumos și luminos, parcă rupt din Soare. Oamenii din satul lui chiar credeau că de acolo a picat. Pentru că nu știa nimeni de unde a apărut, cine-i sunt părinții sau unde locuiește. Singura certitudine era că prezența lui aducea întotdeauna lumină și căldură, exact ca o rază fierbinte de soare. Dar uneori tare-i încurca să-l aibă prin apropiere! Ca să vă dați seama cât de serioasă se prezenta situația, trebuie să vă spun că într-o primăvară, copilul din povestea mea a ieșit la plimbare pe câmpia din apropiere. Și din cauza căldurii sale tot grâul plantat de săteni s-a copt brusc, de nu știau bieții oameni cum să organizeze culesul pe când încă mai aveau altele de plantat. Iar la școală colegii îl ocoleau pentru că se întâmpla uneori să fie orbiți de lumina colegului lor. Unii povesteau chiar că au prezentat ușoare înroșiri ale pielii după scurte conversații avute prin pauze. Ce ...
Citește mai mult »

Țestoasa răutăcioasă

Cred că suntem cu toții de acord că a venit vremea pentru o nouă poveste de adormit copiii cuminți! Așadar, a fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici nu s-ar povesti, o broască țestoasă ca toate cele pe care le știm. Doar că ea avea ceva în plus, și nu tocmai pe placul nostru! Sub carapacea tare și solidă în care se ascundea uneori, zăcea întotdeauna atâta negativism, cum nu s-a văzut altundeva. Atât de răutăcioasă era țestoasa noastră! Dacă vedea pe cineva că se împiedică, se punea pe râs și pe aruncat cu vorbe urâte. “Vai ce prost! Nu știe încă să meargă la vârsta asta!” Sau când vedea pe cineva că se chinuie să facă o treabă, imediat se punea pe criticat și pe jignit. “Doamne, da’ știu că nici creier nu i-ai dat și nici mâini nu pare a avea!” comenta ea nesuferit. Ba chiar, de plictiseală, se apuca să creeze scenarii urâte despre cunoscuții din localitate, atât de absurde și spumoase că uneori ajungeau și la știri. Astfel se dusese vorba peste mări și ...
Citește mai mult »

Veverița cu poftă de alune – acum şi pe YouTube

Surprinzător sau nu, poveştile mele de adormit copiii sunt cele mai citite de pe blog. Şi deja au ajuns să circule în format audio şi video, prin proiecte care nu-mi aparţin, dar n-au cum să nu-mi fie dragi. Poveştile sunt făcute să fie auzite. Dar m-am gândit că ar fi frumos să le ofer copiilor care le gustă şi ceva suport vizual. Aşa a apărut canalul de YouTube Povestile Valentinei. Unde deja exista un teaser al Veveriţei cu poftă de alune, povestea inspirată chiar de mine şi comportamentul meu alimentar din pandemie: Să animezi poveşti este mai greu decât credeam! Ideea acestor scurte filme este aceea de a trezi interesul celor mici pentru a citi. Nu le-am vrut prea gălăgioase sau dinamice, fiind, totuşi, gândite pentru a fi spuse seara, la culcare. Oricum, dacă vă place ideea, animaţia, povestea şi dacă mai doriti şi altele, abonaţi-vă la canalul de YouTube, daţi un like sau lăsaţi un comentariu. Si nu uitaţi că poveştile din zilele noastre nu mai circulă doar din gură în gură, ci şi din Share în ...
Citește mai mult »

Leul cel timid

Într-o lume în care toţi vorbesc despre războaie şi în care cel mai important, acela cu propriul nostru echilibru mental, pare a fi deja pierdut, eu scriu poveşti. Aşadar: A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nici n-am avea ce povesti, a fost odată un pui de leu. Care avea, ca toţi copiii din lume, foarte multe calităţi. Leuţul nostru era, de exemplu, foarte muncitor. Întotdeauna îşi făcea treburile bine şi la timp: temele, ordine în camera lui, ba chiar pregătea deseori cina. Apoi era şi foarte săritor, când afla de cineva la nevoie, devenea primul care îşi oferea sprijinul necondiţionat. Nu în ultimul rând, leul nostru era foarte amuzant, doar că dintr-un motiv pe care vi-l spun imediat, cei din jur îl percepeau a fi mai degrabă tont decât fioros sau glumeţ. Dar aşa cum toţi avem câte un defect, şi personajul din povestea mea are unul: o timiditate cum rar s-a mai văzut la un prădător! Deşi învăţa mult şi bine, având întotdeauna răspunsuri la întrebările profesorilor, la şcoală deseori i se întâmpla ...
Citește mai mult »

Legenda ghioceilor

Povestea spune că fost odată ca niciodată un împărat care avea o fată foarte frumoasă. Atât de frumoasă era încât toată lumea rămânea uimită în faţa ei! Bărbați, femei, copii, câini, pisici amuțeau și amorțeau, de nu-și mai găseau glasul sau pașii atunci când o priveau! Vremea trecea, iar prinţesa din povestea noastră a ajuns la vârsta măritişului. Se căutau astfel pretendenţi prin toate împărăţiile din lume, pentru că cine lua fata de nevastă, moştenea şi tronul împărătesc. Numai că cei care veneau să o cunoască rămâneau toți muţi de uimire, de nu mai reuşeau să iasă din transa frumuseţii ei. Şi cum ar putea să conducă o ţară cineva care nu poate scoate o vorbă în faţa minunăției unei fete? Prințesa noastră era tot mai tristă și lipsită de speranță. Iar pretendenţii se cam împuţinau şi ei. Într-o zi frumoasă de primăvară, pe când se plimba gânditoare prin pădurea din apropierea palatului, a văzut un băiat cam de vârsta ei, care părea pornit la vânătoare. Era aşa de frumos călare pe calul său puternic şi mare! A încercat ...
Citește mai mult »

Povestea de seară: Campionii

Am scris această poveste la cererea copilului mic, care consideră că sunt prea puţine texte despre fotbal pe acest blog. Să restabilim echilibrul, deci: În fiecare an animalele din pădurea noastră organizează Campionatul Natural de Fotbal. Competiţie importantă şi impozantă, jucată de două decenii încoace, campionatul despre care vă povestesc acum are totuşi un mare defect: a fost câştigat mereu de aceeaşi echipă – cea a urşilor. Nimeni n-a reușit vreodată să-i învingă! Animalele pădurii au încercat din răsputeri să schimbe lucrurile şi au invitat echipe-vedetă de peste hotare. În urmă cu trei ani, cea a focilor, care s-a dovedit a avea un joc de cap spectaculos şi nişte abilităţi de dribling neaşteptate, a pierdut în ultimul minut de prelungiri! Au mai ajuns în finală lupii, apărători feroce ai porții, iepurii, recomandaţi de o viteză ameţitoare şi chiar broaştele ţestoase care nu stau prea bine la fizic, dar știu excelent cu strategia de joc. Nimeni altcineva nu a reuşit vreodată să ridice Cupa Campionatului Natural de Forbal, o minunăţie facută din aur şi plină de pietre preţioase. Anul acesta ...
Citește mai mult »

Fulgul de zăpadă

A venit timpul pentru o nouă poveste de adormit copiii cuminţi. Una de sezon, cu dor de iernile şi zăpezile copilăriei mele: A fost odată ca niciodată un mititel strop de apă. Și, dacă îmi citiți poveștile, știți deja cum era picul nostru, unul ca oricare altul: nici prea mare, nici prea mic, nici chiar bebeluș, dar nici bătrân, nici prea limpede, dar nici tulbure nu părea. Stropul nostru călătorea prin natură așa cum îi era destinul. Mergea prin pământ, pe la rădăcinile florilor şi ale copacilor. Ajungea prin râuri şi lacuri unde înota alături de nuferi, broscuţe şi lebede. Urca apoi uşor până la nori, de unde ploaia îl aducea mereu jos, printre noi toți. Şi trăia întâmplari care mai de care mai palpitante. De exemplu, într-o zi călduroasă de vară, a ajuns în găleata cu apă dintr-o gospodărie de la ţară. Iar de acolo un bou bătrân şi cam chior l-a înghiţit pe nerăsuflate. Doamne, ce călătorie! Altă dată, căzut din cer ca o ploaie mărunțică şi neaşteptată, a aterizat pe nasul unei şcolăriţe care l-a ...
Citește mai mult »

O poveste de Crăciun

Trebuia și o poveste de adormit copiii potrivită lunii Decembrie! Pur și simplu trebuia! Așadar: A fost odată ca niciodată, căci dacă n-ar fi, nici n-am avea ce povesti. A fost odată o femeie batrână şi săracă, ce trăia în pădurea de pe lângă un sat. Acum cât de bătrână era, nu prea ştie nimeni. Unii zic că ar fi avut mai mult de 100 de ani, alţii că n-a văzut nici măcar 70 de primăveri, doar că necazurile şi răutatea o fac să arate așa de urât. Nici la partea cu săracia satenii nu prea par de acord: unii spun că ar fi moştenit padurea de la tatăl ei, un om foarte bogat, dar că fiindu-i frică de hoţi nu vrea să-şi arate avuția, alţii că nici nu știe cum arată banii. Exista și o unanimitate de păreri: că femeia despre care povestesc acum ar fi un personaj cu adevărat malefic. Moment în care taberele se împart iar. Unii o cred vrăjitoare, una rea, care îşi adună poţiuni de prin pădure şi face farmece oamenilor pe care nu-i place. ...
Citește mai mult »

Lupul cel mic și Mantia Îndrăznelii

De mult n-am mai scris o poveste de adormit copiii! Și știu că sunt tot mai mulți care o așteaptă. Așa că iată, una nou nouță, proaspăt ieșită din focul creației: A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi nici nu s-ar povesti, a fost odată o haită de lupi. Și era una ca toate celelalte: cu multe animale la un loc, ajutându-se reciproc la nevoie și împărțind hrana pe care o puteau găsi. În grupul despre care vorbim acum erau mulți lupișori mici, ca toți ceilalți lupișori. Dar și unul cum n-ați mai văzut: fricos din cale afară! Îi era frică de vânt, de foșnitul frunzelor, de umbra lui, de apus. Nici gând să meargă la vânătoare cu ceilalți, pentru că, probabil, înainte să se confrunte cu pericolele, l-ar fi doborât panica. Deja prietenii de joacă făceau glume pe seama lui. Ieșeau brusc din tufișuri speriindu-l, inventau povești fantastice cu monștri de neînvins, îl șicanau dând vina apoi pe spirite invizibile și rele. Puiul nostru de lup era din ce în ce mai fricos și mai trist. ...
Citește mai mult »