De-ale oamenilor mari

Verifică, totuși, în ce mulțime ai nimerit!

La începutul pandemiei, pe când se luau primele măsuri pentru a zădărnici boala, mi-am dat și eu, ca tot românul, cu presupusul despre măsurile luate. Cea mai stupidă mi s-a părut, de departe, termometrizarea în masă, nu doar pentru că în anumite perioade ale lunii dau termometrul peste cap, dar știu cum e cu luatul temperaturii, că doar am doi copii acasă: în cazul aparatelor digitale trebuie încercat de 2-3 ori până ajungi la o valoare normală. Am avut (ca de obicei) dreptate: în sutele de cazuri în care mi s-a luat temperatura prin oraș, fie am avut 37,6, pentru că așa vor hormonii mei când fac brusc efort, fie 34,5 ca să se asorteze cu anemia din dotare și să par moartă de-a dreptul. Niciuna dintre valori, însă, nu mi-a interzis accesul pe undeva și nici n-am fost subiectul unor situații penibile, așa cum mă temeam. Termometrizarea în masă s-a dovedit inutilă, dar continuă dintr-o inerție cu care ne-am obișnuit. Totuși nu despre demersul în sine am vrut să vă vorbesc. Revenind la comentariile mele pe ...
Citește mai mult »

Pentru sănătatea mintală, păstraţi așteptările la nivelul optim!

Zurgălăi, colinde, roșu, sclipici, cadouri, brad, cozonac. Dar și umbra nerealizărilor, a lipsurilor, a comparațiilor, a neîmplinirilor. A depresiei, anxietății, a dezechilibrului sau dependențelor. Acestea sunt sărbătorile de iarnă. Acel moment din an în care numărul oamenilor triști și a gesturilor necugetate cresc exponențial, în care singurătatea se simte monstruos și lipsa bifelor pe lista “rezoluțiilor” doare şi incapacitează. Am scris an de an despre acest fenomen, în texte care fie au ajuns virale sau au fost ignorate. Dar tot simt că nu fac destul pentru cei care se simt copleșiți de falsul sclipici festiv. Așa că în memorabilul an 2020 am ales să vă împărtășesc ce m-a(r fi) ajutat pe mine în anii în care am simțit umbra depresiei întunecându-mi gândurile de sărbătoare. Atunci când dorul de cei duși mă omora și puterile încetau să mă ajute. Când îmi țipa sufletul, iar apoi îmi urla și gura pentru că altfel simțeam că-mi explodează corpul. Este atât simplu: să fac mai puțin. Să găsesc timp și pentru durerea mea în copleșitoarea listă de to do. Să nu-mi suprasolicit forțele ...
Citește mai mult »

Haina face pe om. Sau nu?

Întotdeauna m-au amuzat articolele (vintage deja) de tipul “Cum ne îmbrăcăm la interviul de angajare?”. Pentru că fiind de partea cealaltă a biroului, știam că dacă mă apuc să verific detaliile vestimentare ale persoanei din fața mea, indiferent dacă sunt potrivite sau nu contextului, înseamnă că deja discuția duce într-un punct mort. La rândul meu am avut întotdeauna o singură regulă în ceea ce privește aspectul meu profesional: fără brand-uri și fără accesorii scumpe la vedere. În rest mă îmbrac după cum am chef în tot soiul de combinații, care mai de care mai diverse. Am crescut în vremuri în care obiectele vestimentare erau pentru generații. Am purtat hainele surorii mele și le-am dat mai departe verișoarelor. Nu era loc de prea multă cochetărie, doar utilitate și comoditate. Poate de aici concepția mea despre lume și textile. Trăim acum în vremuri în care au re-devenit principalul indicator de statut. Vestimentația trebuie să fie modernă, să ne flateze corpul, să ne poziționeze la locul de muncă sau în grupul de prieteni. Cele mai citite articole din revistele lucioase sunt ...
Citește mai mult »

Despre respect

– Cine ar trebui să ofere respect în primul rând: angajatul sau angajatorul? m-a întrebat la un moment dat un antreprenor de modă veche. Era frustrat din cauza lipsei de respect a angajaților față de reguli și echipa managerială. Pe de altă parte nici echipa de conducere nu se înghesuia să-și arate prețuirea: salariile întârziau nepermis de mult, nepotismul era în floare, lipsa de profesionalism prolifera, legislația muncii părea opțională. Nu mă gândisem până atunci niciodată la respect într-o astfel de relație primordială de tip oul sau găina. Am pornit întotdeauna de la premisa că fiecare om care îmi intră în raza de interacțiune îl merită. Asta se traduce prin a fi punctuală, a comunica non-conflictual, a respecta regulile elementare de politețe, a privi fiecare om fără a-i judec aparența. Poate de aceea respectul nu mi-a lipsit niciodată. Pentru că îl ofer necondiționat, oricui. Și se întoarce la mine în mod natural, spontan, neforțat. Ca popor mi se pare că ne zbatem în această paradigmă: de ce să-i respectăm pe alții, dacă ei nu ne respectă pe noi? Dacă ...
Citește mai mult »

Început de banc, final de etichetă națională: arbitrul, negrul și meciul întrerupt

Aseară ne-am uitat în familie la meciul dintre Juve și Barça. Nimic spectaculos la nivelul acela de așteptări, în afară de golul negrului ăla (*), McKennie, care a șutat dintr-o poziție de te miri că nu s-a ales cu displazie de șold. La pauză a apărut știrea că partida dintre PSG și Istanbul a fost oprită din cauza unor acuzații de rasism. Actor principal: un membru al brigăzii de arbitri, român de-al nostru, căruia, ca să ne păstrăm în temă, am putea să-i spunem simplu și cinstit “olteanul ăla”. Inițial am crezut că s-a ofensat o panseluță din teren. Dar incidentul a fost mult mai stupid de atât. În urma unui conflict din afara spațiului de joc, Sebastian Colțescu a întrerupt jocul chemând arbitrul principal pentru a-l gestiona. Și a identificat vinovatul, un membru al staff-ului tehnic din gruparea turcă, folosind apelativul “negrul ăla” (sau ceva similar), rostit în limba română, ca un strașnic urmaș de dac și roman ce se află. Spune-i unui tip de culoare nervos “negru” și află o întreagă planetă! Evident că lucrurile au degenerat ...
Citește mai mult »

Nu progresăm schimbând obiectul urii

Cu ceva timp în urmă, pe când lumea protesta în stradă cu haștagul #Rezist, am scris aici un text în care mi-am manifestat destul de convingător disprețul față de un anume partid politic. Care a avut ceva succes. Dar a generat și un tras de urechi finuț și absolut justificat din partea unui vechi coleg, prieten și cititor, care mi-a dat de înțeles că ar fi trebuit să mă abțin în a-mi face publică opinia. I-am dat dreptate ulterior: ura nu este un sentiment care să-mi facă cinste și care să merite a fi promovat în textele mele. Și uite așa, o singură opinie contrară mi-a schimbat perspectiva. Am înțeles atunci, în ciuda consensului general, că a te poziționa superior față de o opțiune personală a altora, fie ea și politică, este, în fond, o formă de extremism. Și am deschis ochii mai bine, văzând cât de diversă este lumea din afara zonei mele de confort social și cât de normale sunt multiplele sale opțiuni. Aşa cum experienţele mele proprii au fost suficient de pregnante cât să ...
Citește mai mult »

Avem nevoie de optimism

Festivalul Untold și-a anunțat zilele trecute datele pentru 2021. A fost urmat de un alt celebru festival, Cerbul de Aur, nu râdeți, a rămas cel mai longeviv de la noi și a adus ceva artiști mari, fie ei și aflați în etape mai puțin prolifice ale carierei. O serie de mari vedete internaționale au publicat deja calendarul turneelor de anul viitor. După multiple amânări și împiedicături, Hollywood începe să își lanseze timid producțiile și să-și anunțe noile proiecte. Marile branduri comunică în mod constant noi trenduri sau produse, deşi nevoia noastră de a le achiziţiona în vremuri în care masca şi lipsa de socializare ascund indicatorii de statut, nu pare a creşte. Într-o perioadă pe care indiferent cum o petrecem, tot în pijamale o simțim, în care planurile ni s-au prăbușit pe rând, pe care nu am avut cu ce o compara, deci ne-a umplut de temeri şi confuzie, orice idee, perspectivă nouă, licărire de speranță sunt mai mult decât salvatoare. Iar cei mari ştiu asta. Aşteptăm aşadar cu sufletul la gură vaccinurile care să ne imunizeze. Spray-uri nazale care ...
Citește mai mult »

O altă cronică a unei morți anunțate

Decesul prematur al marelui fotbalist Diego Maradona a întristat în mod evident o lume întreagă, dar cu siguranță nu a mirat pe nimeni. Genial pe teren, jucător al unui fotbal disruptiv și spectaculos, dribla ca nimeni altul, stopa mingea în cele mai neașteptate moduri, inclusiv cu fundul, și finaliza uneori nebunesc și acrobatic (inclusiv cu mâna, vorba ceea). Dar, ca în multe alte cazuri, talentul său uriaș a fost dublat de o parte întunecată la fel de puternică. De credința că este prea mare ca regulile banale, cotidiene să i se aplice, de pretenții de imortalitate care l-au condus spre comportamente autodistructive. Așa cum am mai spus, nu poți salva oamenii de ei înșiși. Schimbarea, adaptarea, vindecarea sunt nu doar în responsabilitatea ci mai ales în puterea noastră. Maradona și-a consumat cu prea mare intensitate pasiunea ca să-și trăiască viața într-un mod convențional, conformist. Dependențele și excentricitățile sale incontrolabile l-au dus în nenumărate puncte cu potențial final, până, iată, la cel terminus. Dar nu despre Maradona scriu azi, pentru că l-am văzut prea puțin jucând în anii de glorie. Și ...
Citește mai mult »

În afaceri, ca și în viață, oamenii vin și pleacă

Îmi amintesc că în tinerețea profesională obișnuiam să cumpăr prăjituri pentru colegii care demisionau. Un soi de party post-divorț, trist dar cu accente vesele, că așa-i în viață, orice sfârșit cu potenţial de înroșit ochii poate înseamna un început care să aducă zâmbetul pe buze. Nu toți primeau această tratație, existau și cazuri în care resentimentele sau supărările ar fi făcut nepotrivită o astfel de experiență. Dar indiferent de final, întotdeauna i-am înțeles pe cei care plecau, fie pentru un salariu mai mare, fie pentru orizonturi profesionale mai vaste, fie pentru țări cu o apă mai caldă ori pentru că pur și simplu își doreau altceva. Și întotdeauna am considerat că oamenii care simt nevoia să meargă mai departe, trebuie lăsați să-și trăiască deciziile. Pentru că în ciuda aparenţelor, întotdeauna există un motiv întemeiat al acestora. Este greu să trăieşti cu un salariu subdimensionat sau un şef întotdeauna încărcat. Într-un continuu plictis profesional. Sau cu demonii bine ascunşi de ochii lumii ai celor cu care îţi împarţi biroul sau existenţa. Iar în ciuda previziunilor negative ale criticilor, ...
Citește mai mult »

Despre performanțe. Sau, mai bine, despre lipsa lor!

Știrile sportive din România sunt pline de fete frumoase și cancanuri. Performanțe nu prea mai avem de etalat, din motive de cauze. Nici ziarele de business nu mai scriu de mult despre reușitele afacerilor românești. A devenit plictisitor să zici despre aceeași mână de oameni care fac și dreg. Mulți deja plimbați prin perpetue scandaluri de corupție sau fraude diverse. Să mai zic, de exemplu, despre învățământ? Nici măcar nu visăm un loc în top 100 al Universităților. Despre cercetare? Mult talent, puțină reușită. Nu cred că există domeniu autohton în care să mai fim cu adevărat performanți. Și nu vorbesc despre perioada asta dementă, ci și despre vremurile pre-pandemice. Deși suntem mulți, deci bază de selecție ar fi, ne naștem talente și murim speranțe, indiferent că suntem antreprenori, sportivi sau cercetători. Știu că supăr când spun asta, dar România este o țară în care singura performanță notabilă a devenit să ajungi mediocru. Să fii un pic mai bun ca cei din jur. Să te descurci ceva mai bine. Și aceasta este prima dintre probleme: românii nu își propun să ...
Citește mai mult »