Închipuiți-vă o barcă plină de oameni care au cu toții același scop: de a ajunge cu bine la mal. Dar doi-trei dintre ei cad peste bord, nici nu contează cum și de ce.
În loc să le arunce colacele de salvare, ceilalți pasageri se apucă și petrec că au scăpat de doi-trei proști. Și tot distrându-se ei așa, nu observă că barca lor mai ușoară se scufundă.
Așa că toți ajung să se înece.
Cam așa îmi pare în România zilelor noastre. Oamenii sunt mai preocupați să le fie altora rău, decât să ne fie tuturor bine. Și se bucură atunci când unul cade, fără să conteze că poate trage și pe alții după el. Iar în comunități, departamente, echipe, e tot mai greu să găsești cooperare, deoarece fiecare vrea să iasă în evidență, să rezolve pe cont propriu. Și evident că unde-i unul, nu-i putere, după cum horeau străbunii, abia de la doi puterea crește și dușmanul nu sporește.
Ne legănăm într-o barcă pe valuri în care prea puțini mai vâslesc sincron. Unii încearcă și greșesc. Mulți râd. Și nimeni nu pare a vedea că se scufundă ușor, dar sigur.