Mi-am început cariera într-un moment în care însăși ideea de antreprenoriat era incipientă. Piața de business părea un loc de întâlnire între hoți și proști, iar legislația interzicea puține, fiind, deci, excesiv de permisivă pentru cei deștepți.
Evident că managementul pe atunci era ceva empiric: nu existau multe modele de copiat, dar nici așteptări prea nuanțate din partea angajaților.
În acest context se petreceau multe lucruri care ne-ar duce în necaz acum. Îmi amintesc cum ținem vrafurile de CV-uri de pe la târgurile de joburi pe birou până apucam să le îndosariez, iar colegii veneau și le răsfoiau fără probleme. Sau cum trimiteam pe mail colegelor din alte firme candidaturi care le-ar fi putut interesa, fără acceptul omului din spatele CV-ului, eventual și cu rugăminți de genul: “uite .net, știu că asta cauți, trimite-mi Java dacă ai”. Cam acesta era nivelul de protecție al datelor personale atunci.
Dar ce se întâmpla prin departamentele de HR era pistol cu apă! Mulți șefi au descoperit mirajul accesului nelimitat la corespondența electronică a angajaților, petrecându-și timp prețios săpând pe acolo după detalii profesionale și nu numai. Din nou, vorbim despre vremuri imemoriale, în care nu exista ideea de smartphone sau aplicații de mesagerie, exceptând mess-ul de la Yahoo.
Chestia asta a generat multe victime. N-aveți idee câte tâmpenii comunicau oamenii pe mail-ul de serviciu și nu numai. Și s-a încheiat apoteotic cu câteva hotărâri judecătorești, intens promovate de presa vremurilor.
De ce erau managerii atât de curioși? Probabil o prelungire a vremurilor în care Securitatea se băga în casele și joburile românilor. Plictiseală? Sau poate că vorbim despre ceva nativ la unii, o nevoie bolnavă de a căuta oriunde și oricând după spectacol, rău, trădare, gunoi.
Evident că am cunoscut personal astfel de șefi. Unii chiar au făcut carieră ulterior din scotocitul după informații. Și vă spun că indiferent care le-ar fi fost motivul, demersurile de acest tip nu doar că nu le-au adus vreun serviciu, dar le-au dăunat fantastic.
Ideea de a controla oamenii fără ca ei să știe seduce și dă senzația de putere. Dar când petreci multă vreme încercând să afli ce nu este la vedere (și nici relevant), deseori uiți de lucrurile importante, critice. Firmele funcționează și cresc chiar dacă angajații își bârfesc șefii, mai ales că mulți o fac doar ca formă de socializare sau de eliberare a energiilor negative, nu pentru că realmente își detestă superiorii.
Dar stau pe loc dacă obiectivele nu sunt clar comunicate, responsabilitățile nu sunt bine organizate sau comunicarea nu funcționează.
Așadar când stai cu nasul în oale care nu fierb și uiți ce ai pe foc, riști să strici totul. Nu vorbesc din presupuneri, am văzut cu ochii mei un proiect critic picând dezastruos, pentru că managerul a uitat de el. Știa însă nepermis de multe detalii despre viața privată a unor colegi.
De ce scriu asta acum? Pentru că am constatat cu surprindere că încă mai sunt oameni care își închipuie că rolul lor organizațional este să fie admirați, adulați, idolatrizați. Și nu pot să cred că după atâția ani, cu atâtea informații disponibile și modele de bune practici, cei aflați la cârmă tot nu înțeleg că viața nu este un concurs de frumusețe. Că nu contează cine și de ce ne place sau ne displace, nici ce-i spune Gigel nevestei acasă despre colegi și nici care angajat are vorbele cele mai mieroase în portofoliul de interacțiuni.
Ci contează ca toți, indiferent de ceea ce cred, votează, speră, admiră să lucreze pentru binele echipei.
Concluzia este clasică și veșnică: șefii care nu suportă critica sunt de evitat, pentru că sunt imaturi și neperformanți.
Nu contează idealul conducătorului iubit, știm cu toții cum se termină acest scenariu, ci respectul profesional, care se câștigă făcând ceea ce este util organizațional, profitabil, optim, corect.