Până acum am fi trecut deja de cel puțin o destinație turistică, aș fi avut telefonul plin de poze și intram deja în faza de planificare a altor episoade ale vacanței. Vara asta este atipică, așa că până acum am lâncezit acasă, singura realizare fiind o greutate corporală sub media ultimilor patru ani.
Ce aș vrea sau ar trebui să-mi amintesc din perioada asta? Unele bune, altele nebune:
Despre copilăria nomadă a lui Cezar. Dacă la Cristi lucrurile au decurs conform vremurilor, cu program strict, ieșit în parc, supravegheat constant, cel mic are norocul să-și petreacă vacanțele cum o făceam noi în preistorie: în gașcă, adesea suficient de departe de ochii adulților, mergând cu biciclete și alte troace, bătându-se cu corcodușe sau spunându-și unii altora povești pescărești sau de groază. Greu cu temele de vacanță, parcă nici antrenamentele nu intră mereu cum ar trebui, dar cu siguranță punctează la școala vieții, vorba ceea.
Despre relațiile dintre ei doi, frații. Dacă până la închiderea din martie se vedeau puțin și interacționau infim, chiar și în vacanțe, acum au ajuns să se cunoască mai bine. Dinamica este clasică: cel mic divinizează și imită, cel mare acceptă princiar. Schimburile de replici sunt tot mai savuroase, iar cererile de arbitraj din partea mea tot mai neconvingătoare. Diferența de vârstă dintre ei nu mai pare așa abruptă.
Despre nebunia din jur. Dincolo de Covid-19, România se prăbușește la propriu. Văd cu ochii mei și simt pe pielea mea proiecte simple de construcții și infrastructură care eșuează lamentabil. Prostia a devenit pandemică, atât timp cât într-o localitate aflată în zona metropolitană a capitalei, o banală conectare la rețeaua de canalizare a creat un scenariu de filme tragic-comice. Iar alți isteți specialiști în construcții din aceeași zonă, au stat și au pritocit câteva săptămâni bune la o renovare de apartament din care le-a ieșit doar jumătate de demolare. Este grav, practic intrăm într-o etapă greu de gestionat și acceptat: aceea în care pentru a duce o existență normală trebuie să ne ferim activ de tâmpiți.
Despre cum ne este întotdeauna dor de rutinele nesuferite, astfel încât să pot privi în avans și să spun: “cândva chestia asta care îmi displace, îmi va lipsi!” Am o listă lungă de astfel de activități pe care îmi doresc să le reiau și nu știu când sau dacă le va mai veni timpul. Mintea de pe urmă nu devine niciodată cea dintâi, dar nici speranțele nu mor chiar ușor.
Este o vară memorabilă, oricum. Sau poate doar una ca multe altele care vor mai veni.