Vă urăsc!

În februarie 1990 mă pregăteam să aniversez 14 ani. O sărbătoare importantă, la granița dintre copilărie și adolescență, în care devenim posesori de act de identitate ca oamenii mari. Revoluția mă umpluse de speranță, dar evenimentele ulterioare îmi creaseră deja o senzație de prea-plin al agresivității și absurdului. Speram să se fi terminat. Cu bine.

Pe 18 februarie, la nici o lună de la prima venire a minerilor, pe care eu am vazut-o ca pe o cotitură dubioasă a evenimentelor din decembrie, ortacii au venit din nou la București. Situația devenea, chiar și pentru un copil de 14 ani, prea greu de tolerat. Așa arată libertatea? Asta urmează? Acesta este progres?

Am atunci urât FSN-ul (îmbrăcat astăzi în haine social-democrate), minerii și, mai ales, pe cei care continuau să-i sprijine și să le încurajele brutalitatea și manifestările retrograde. A fost pentru prima oară când am simțit acest sentiment grețos, conștientizând cauza și efectul. Mi-am zis că va fi și ultima.

Minerii au continuat să vină și să dea cu bâtele. Au murit oameni. Alții au fost mutilați. Iar românii au continuat să-i sprijine și să voteze un trecut și prezent abuziv și un viitor incert. Ba, mai mult, m-au pus în situația incredibilă de a sta la coadă pentru a-l vota pe cel care a strâns mâna unor brute fără creier, dar abili în a mânui ghioaga. Pentru că au adus ca în Absurdistan în turul doi al alegerilor prezidențiale un patologic și un criminal.

Acum urăsc din nou. După ani buni în care am încercat să înțeleg, să iert, să empatizez creștinește cu cel care este sau gândește altfel decât mine. Știu că nu e sănătos, nu e util, normal, indicat, dar urăsc. Pe toți cei care se uită în ochii copiilor și le explică senin de ce votează penali. Pe aceia care sunt periculos de proști, ca atare agramați și incoerenți, dar au senzația că opțiunile lor politice sunt cele salvatoare. Pe cei care servesc lături televizate și ne explică cât suntem de spălați pe creier pentru că nu gustăm. Pe toți borfașii instalați în scaune comode, care își asigură din pix viitorul personal, călcându-l în picioare pe cel al copiilor noștri.

Da, vă urăsc! Și n-am să uit niciodată că voi m-ați învățat să o fac!