Tichie de mărgăritar sau bâtă în baltă

Pentru cei care nu ştiu astăzi se dă proba scrisă în concursul directorilor de şcoli. Ştirea trece probabil neobservată printre zecile de “breichingniuzuri” privitoare la plagiat, cucuvele purpurii şi blonde cuprinse de fior teologic.

Opinia publică a aplaudat la scenă deschisă iniţiativa ministerului de profil, în momentul promovării ei. Pentru că un concurs, o selecţie, înseamnă neapărat un pas înainte, eliminarea posibilelor verigi slabe.

Ceea ce este adevărat. În cazuri normale şi fireşti. Totuşi vorbim despre un sistem subfinanţat cronic, în care angajaţii au fost nevoiţi să-şi găsească propriul mod de a se motiva şi supravieţui şi în care intră din ce în ce mai puţini novici pentru a se împrospăta sănătos.

Aşadar concursurile de azi reprezintă doar o zgândărire a unui muribund. Un demers făcut în pripă, heirupist, făcut “din principiu” şi nu dintr-o necesitate reală.

Problema sistemului nu sunt directorii, credeţi-mă! Problema este mult mai sus. Eu am văzut în grădiniţe, şcoli, colegii, oameni care au sfinţit locul blestemat de generaţii de politicieni. Văd şcoli înflorind, nu se ştie cum în deşertul din jur, progresând, trăind în timpurile noastre. Am ambii copii în sistemul de stat şi vorbesc în perfectă cunoştinţă de cauză.

Cu siguranţă există şi verigi slabe. Dar multe? Puţine? Problema este că ministerul habar nu are câte. Pentru că nu ştie clar care sunt criteriile de evaluare ale unei şcoli “bune”. Nu ştie care sunt dificultătile reale ale acestor manageri şi cum birocraţia îi îngroapă în birou. Ştie doar că trebuie “organizat concurs” în dulcele şi clasicul stil al statului.

Sunt curioasă dacă există mai mulţi candidaţi pentru fiecare şcoală/ grădiniţă/ liceu/ colegiu în parte. Şi sunt curioasă ce va face ministerul dacă respectivii candidaţi nu trec de testele şi baremele încropite de specialiştii săi în resurse umane. Cât de motivat va fi să continue un astfel de director?

Normal se începe de la diagnoza sistemului, dragi specialişti. Se analizează punctele slabe, riscurile, oportunităţile şi punctele tari (încă mai există câteva, dacă nu le îngropaţi de tot). Se stabilesc scopuri, obiective, indicatori de performanţă. De sus în jos, nu de la mijloc spre unde s-o nimeri. “Concursurile” se organizează când nu există director, când există se purcede la “evaluare”.

Dar publicul aplaudă. Ce mai contează ce zic eu pe blog sau cartea de management al resurselor umane?

Nu-mi rămâne decât să sper că, printr-o minune, oamenii valoroşi vor alege să rămână în sistem. Pentru că învăţământul privat creşte exponenţial şi oferă numeroase opţiuni de carieră profesorilor şi managerilor buni.